De ce avem nevoie de afectiune?

In general am tratat problemele de cuplu ca fiind o stare aparte, in sine, aparent independente de modul de a fi al persoanelor din cuplu. Acest punct de vedere este partial corect, insa cuplurile nu pot sa fie indepedente de cei doi membri, iar faptul ca apare un anumit gen de criza sau altul nu este aleatoriu si nu este mereu acelasi, ci este functie de ceea ce sunt cei doi.

Resentimentele sunt consecinte importante ale acestui fapt intrucat reprezinta modul in care o anumita nevoie este acceptata sau refuzata, este realizata sau nu. Pentru a ajunge sa vorbim despre un resentiment este necesar sa existe un sentiment. Sentimentul acesta este universal denumit iubire. In esenta aceasta stare de iubire este una care ascunde o varietate de sentimente. Analiza acestor sentimente este strans legata de analiza resentimentelor care caracterizeaza perioadele de criza.

Exista un gen de asteptari ale unei persoane care sunt inconstiente si care vin din trecut, uneori aceste nevoi sunt satisfacute intr-o forma de alta de diverse persoane. Se creeaza o relatie care continua sa existe si sa functioneze, la un moment dat aceasta relatie se decide sa treaca in practica. Trecerea in practica si constuirea unui cuplu care locuieste si traieste impreuna este, in fapt, o proba a realitatii. Daca pana in acest moment cuplul functioneaza intr-o lume mai curand imaginara, de aici incolo se trece in lumea reala in care fiecare componenta a realitatii functioneaza impreuna cu restul.

Spre exemplu daca un cuplu resimte ca celalalt reuseste sa-i ofere afectiunea asa cum si-a dorit-o intotdeauna, asa cum a simtit-o inca din copilarie, asa cum si-a imaginat-o fantasmatic, de acum incolo, din momentul constituirii cuplului vom vorbi despre o includere a acestei componente intr-o situatie strict reala in care apar si probleme de locuinta, program, timp. Daca pana acum celalalt parea un potential izvor nelimitat de afectiune, acum pare ca este incapabil sa ofere aceasta afectiune.

Apare resentimentul ca fiind opus starii de iubire. In fapt celalalt este aceiasi persoana insa acum este prins intr-o lume reala, iar timpul nu este doar alocat cuplului, ci cuprinde si prietenii, serviciul, placeri individuale, parinti, rude etc. Partenerul are impresia in baza imaginii formate anterior ca partenerul este ceea ce si-a imaginat izvorul nesecat de afectiune si acum nu mai este iubit deoarece nu corespunde unui fel de standard cantitativ.

Evident aceasta situatie nu este rupta de variabile individuale. Formarea acestei imagini de izvor nesecat de afectiune este un proces care are putine legaturi cu partenerul in mod real. Procesul este unul anterior intalnirii partenerului si tine de ceea ce simte o persoana, de ceea ce este in sufletul ei, de modul in care resimte propria viata, propria imagine de sine, propria capacitate de a oferi atentie, propriile temeri, propriile dorinte si probabil multe altele. Demersul terapeutic scoate la lumina conexiuni variate intre toate aceste lucruri si ceea ce se intampla in viata reala a cuplului.

Nevoia de afectiune in cazul descris mai sus pare a fi rodul propriei istorii, nevoia exista si nu poate sa fie practic realizata de nimeni pentru ca este ceva ideal, ceva abstract, rupt de posibilitatile reale ale unei persoane. Am preferat acest termen nevoie de afectiune dintr-un motiv destul de simplu este general, in lumea reala aceasta nevoie de afectiune ia forme foarte variate de la: "a sta mai mult timp acasa", "a nu mai merge la sala de sport", "a tine in brate mai mult", "a avea mai des contacte sexuale", "a face cadouri", "a petrece seri romantice", "a fi aproape in momentele dificile", "a merge la parintii", pana la "a lua concediu", "a face cumparaturile impreuna".

Evident daca am sta sa analizam aceste continuturi diminuate de mine sub formula "nevoie de afectiune" am descoperi o multime de resentimente, o alta multime de "sentimente", multe temeri si frici personale. Fiecare caz, fiecare cuplu are propria lor descriere. In fiecare din ele exista aceasta tendinta de a considera ca ceea ce li se intampla este o catastrofa si nu o situatie care spune ceva despre fiecare din ei individual si despre ei impreuna.

Plecand de la fiecare componenta, oricat de mica ar fi, putem regasi in ea o multitudine de elemente caracteristice cuplului respectiv. Uneori o simpla replica spune mai mult decat o istorie foarte zbuciumata cu tot felul de evenimente. In esenta iata de ce spune cam orice analiza a unui conflict: ca a exista candva un sentiment, ca acum exista un resentiment, ca acest resentiment si acest sentiment sunt formate pe o coordonata inconstienta puternica, care nu are legatura directa cu partenerul decat in calitatea lui de obiect posibil de asociat cu nevoia respectiva.

Evident ar trebui sa raspund la intrebarea ce este de facut, care sunt solutiile in esenta pentru aceasta situatie? Si eu m-as intreba: pentru care situatie, pentru conflicte? Sa renuntam la conflicte? Nu mi se pare o solutie. Sa le incurajam? Si una si alta este imposibil de realizat si inutil. Societatea moderna cauta solutii. Ma intalnesc cu urmatoarea situatie: se pleaca de la o situatie de criza si se asteapta solutii. Evident solutiile se asteapta de la psiholog pentru ca, nu-i asa la ce foloseste un psiholog daca nu sa dea solutii? Lucrurile incep sa se desfasoare pe perioada de cunoastere si ceva incepe sa se intample este un proces, dar care nu se vede afara.

Se creeaza o situatie usor paradoxala, uneori un cuplu incepe sa se certe mai des, dar cu toate acestea are senzatia ca lucrurile functioneaza mai bine. Cand spun afara ma refer la comportament, la ceea ce face o persoana sau un cuplu. Procesul psihoterapeutic are o relatie secundara cu comportamentul si cu ceea ce se intampla in procesul psihologic.