Dar cum a fost posibil sa se intample astfel?...

Totul s-a petrecut ca intr-un vis. La inceput, totul s-a intamplat extrem de repede, intr-o maniera imprevizibila, erau amandoi acolo, in acelasi moment si in acelasi loc, ce le va ramane in amintire ca fiind locul primei lor intalniri.

Amandoi realizasera ca sunt atrasi unul de celalalt, cel putin ea simtea ca nu-i este deloc indiferent, el era sensibil la farmecul ei, ii placea privirea ei, ea iubea zambetul lui, el isi dorea sa o mai intalneasca si simtea ca ea nu ar ezita sa dea curs invitatiei... El credea ca totul este reciproc. Intre ei se transmiteau semnale tacite, care anulau distanta fizica, fiecare emitea inconstient vibratii care se "intalneau" cu vibratiile celuilalt, se stabilise intre ei o comunicare intr-un limbaj numai al lor, dincolo de cuvinte, se auzeau melodii de dragoste tacute...

Asadar, fara nici cea mai mica ezitare, s-au apropiat, s-au privit in ochi, s-au imbratisat fara retineri, si-au sorbit buzele si deodata si-au lasat corpurile sa vorbeasca in locul lor. S-au abandonat libertatii de a darui si de a primi si s-au intalnit sub patura intr-o placere noua, mirandu-se in acelasi timp ca se simt atat de liberi, prezenti, aproape de absolut...

Dar a venit si clipa cand a trebuit sa se desparta, cu precautie, incercand sa prelungeasca momentul, rostind cateva cuvinte prin care sa-si exprime multumirea interioara, dragostea, bucuria pentru ceea ce si-au oferit unul altuia...

Si-au marturisit dorinta de a se revedea si de a o lua de la inceput, pentru a impartasi din nou acea fericire.

In acel moment, amandoi erau inca doua persoane independente, responsabile, deschise si receptive in prezenta celuilalt.

Si dupa aceea a sosit vremea tacerii, apoi cea a asteptarii, a incertitudinii: "Oare el va mai da vreun semn de viata? Oare ea va da un telefon? Cand ne vom revedea?".

Aceasta tortura de sine a continuat prin faptul ca fiecare a inceput sa se gandeasca ce ar fi facut daca ar fi fost in locul celuilalt, ce nu ar fi facut, ce ar fi trebuit sa faca... Prezentul le ocupa mintea in intregime, dand nastere unei dorinte care devenea mereu tot mai intensa, fara ca ei sa-si aminteasca de trecut sau sa se gandeasca la viitor.

Dupa aceea, au inceput sa se insinueze prezenta nelinistitoare a trecutului, la unul dintre ei, respectiv chinuitoarea anticipare a viitorului, in cazul celuilalt. La inceput imperceptibil, au aparut: o privire mai distanta, ascultare mai indiferenta, o solicitare prea insistenta...

Si apoi a sosit clipa indoielii, a exigentei, a regretului, a amaraciunii, a suprimarii clipei. Cine a inceput? Oare el? Oare ea?

Cine a fost cel care a scris pentru a spune tot ceea ce nu se intamplase, tot ceea ce fusese si ar fi trebuit sa fie? Cine a lasat sa se auda ce nu fusese suficient, ce ar mai fi trebuit sa se intample, chiar daca stia foarte bine ce se petrece sau ce urma sa aiba loc?

Cine a uitat prezentul prezentului, nebunia delicioasa a intalnirii? Cine a inceput sa arunce acuzatii asupra celuilalt, plangeri, reprosuri, refuzuri?

Sa fi fost el, sa fi fost ea? Astazi, incatusati in resentimente, despartiti de un zid de neintelegeri, raniti de afirmatii care nu se mai pot nici retrage, nici repara, nici unul, nici altul nu mai inteleg ce s-a intamplat de fapt, ce nu s-a intamplat, ce ar fi trebuit sa se intample.

Si-au jurat ca este pentru ultima oara, ca nu se vor mai intalni niciodata si ca nu-si vor mai permite niciodata sa se lase atat de mult influentati de placerea si bucuria unei intalniri.

Oare cum vor proceda data viitoare?