Barbatii divortati

O casatorie - un divort. Un scenariu cunoscut, simplu care insa este foarte diferit receptat de cei implicati. Ca urmare a unei intrebari primite din partea unei cititoare, acest articol trateaza problema barbatilor care au trecut printr-un divort si va raspunde detaliat mesajului:

"Ma intalnesc cu un astfel de barbat pe care as vrea sa il inteleg mai bine, dar nu stiu cat de bine reusesc. Personal, nu am trecut printr-o casatorie/divort ca sa pot aprecia cat de traumatica este o atare experienta. Am citit ca psihologii apreciaza ca doi ani sunt suficienti pentru a-ti reveni dupa un divort.

In cazul lui, au trecut cativa ani de la incheierea casniciei si totusi nu pare sa fi depasit momentul: imi spune ca nu are incredere in nimeni, nu se ingrijeste si, in ultima vreme, e foarte des bolnav, este inaccesibil de multe ori si antisocial cateodata... E constient de toate astea si stie ca-si raneste partenerele avute dupa divort, sufera ca le-a ranit prin genul asta de comportament, insa nu pare capabil (sau disponibil) sa redevina omul care a fost candva.

Oare gresesc ca vreau sa fiu cu el in continuare? Mai poate un om care a 'esuat' intr-o relatie sa aiba o relatie sanatoasa cu alta femeie?"

Exista un proces interior prin care se ajunge la acest scenariu. Cei doi pot divorta pentru ca asa simt si decid impreuna sau procedeze astfel sau unul dintre ei decide sa actioneze asa. Am sa iau ca model portretul barbatului schitat in mesajul primit si mentionat mai sus:

• Nu a depasit momentul
• Nu are incredere in nimeni
• Antisocial
• Foarte des bolnav
• Isi raneste partenerele
• Sufera ca le-a ranit
• Nu se ingrijeste
• Simte ca a esuat intr-o relatie

Fiecare din aceste stari pare a fi un simptom al unei suferinte interioare puternice. Este o stare care apare la cei abandonati sau la cei care trec printr-o pierdere puternica.

Acesti barbati (desi este la fel de valabil si pentru femei) dezvolta o anumita patologie, o anumita stare desuferinta interioara pe care incearca sa o integreze in ei, in sufletul lor. Incearca sa se apere cumva de suferinta, de durere, de abandon.

In multe cazuri se manifesta aceste mici contradictii. La prima vedere, pe de o parte, genereaza suferinta celuilalt iar, pe de alta parte, regreta faptul ca procedeaza astfel. Adica tendinta de a produce suferinta este una mai curand inconstienta si partenera nu i se poate opune. Se lasa dus de ceea ce simte ca si cand fiecare femeie, sotie, mama ii poate provoace suferinta, abandon sau durere. Pe de alta parte, ulterior realizeaza ca lucrurile nu stau chiar asa si simte ca are un comportament inadecvat cu propriile-i dorinte.

Autoarea mesajului sesizeaza foarte fin desele imbolnaviri. In mod normal, cei mai multi oameni nu au un asemenea comportament. Ei nu au senzatia ca starile de rau fizic pot avea componente psihologice importante iar autoarea mesajului inscrie in seria de consecinte ale pierderii suferite de partenerul ei aceasta stare frecventa de boala. Intr-adevar, exista o asociere intre starile de boala si divort. Dar ce sens au?

Desi nu cunosc persoana descrisa, pot banui ca este vorba despre o stare de vinovatie. Deseori, cel parasit este preocupat de propria vina care a dus la pierderea celuilalt (daca as fi facut asa sau altfel nu s-ar fi ajuns aici). Aceste rationamente sunt foarte frecvente in discursul celor care au suportat un divort. Din aceasta perspectiva starile de boala par sa fie un echivalent al pedepsei.

Abandonul este dureros pentru ca este asociat cu alte momente din viata. Este dureros pentru ca orice copil abandonat este aruncat intr-o lume pentru care nu este, inca, pregatit. Cresterea si dezvoltarea copilului conduce spre plecarea lui de acasa pe propriile picioare.

Divortul, receptat ca abandon, este identic ca stare interioara. Si atunci apare intrebarea ce reprezenta fosta relatie in lumea lui interioara, cu ce se asocia? Intrebarea depaseste cu mult cadrul acestui articol si ea face obiectul psihoterapiei, al psihodramei, al psihanalizei.

O consecinta frecventa a divortului suportat este depresia ca stare de pierdere a unei persoane importante. Totusi, ramane intrebarea cine este aceasta persoana pierduta? Si la aceasta intrebare raspunsul nu este "fosta sotie" ci locul ocupat anterior de persoana pierduta.

Exista la aceasta persoana si la multe altele care au trecut prin experiente similare o suferinta majora pe care nu o exprima prin cuvinte, stare, gesturi ci prin acte alambicate, atitudini agresive pe care simt ca nu ii caracterizeaza si, in acelasi timp, nu se pot opune lor intrucat sunt mai puternice. Este ca si cand ai fi racit, iti vine sa stranuti si, pur si simplu, stranuti. Dincolo de aceasta suferinta traieste, exista si este o persoana vie care are dorinte, nevoi. Poate cineva sa ajunga la el? Poate sa ajunga sa simta ce simte el? Poate sa exprime in locul lui ceea ce simte fara a face din asta o agresiune? Poate cineva sa-l ajute sa exprime toata suferinta stransa in ani, in anii dinainte de casatorie, in anii casatoriei si cei de dupa?

Daca un divort a declansat o asemenea reactie, atunci trebuie sa mai fie ceva din trecut. Este imposibil ca divortul in sine, izolat de orice altceva, sa afecteze o persoana daca nu exista un fond. Suferinta exista si inainte dar era departe de campul constient. Doar acest eveniment i-a permis sa o simta si sa o traiasca insa exista o fuga de aceasta desi ea este perfect umana si normala.

La barbati poate ca aceasta stare este accentuata de tendinta educationala conform careia este rau sa manifesti afecte, insa, si ei simt si se pot manifesta in stilul lor. Divortul este important numai daca se asociaza cu alte continuturi interioare care au impact asupra functionarii psihologice. Cand aceste asocieri sunt suficient de puternice, impactul poate sa fie excesiv si sa produca tot felul de simptome.

O asemenea persoana se poate manifeste liber numai in masura in care reuseste sa se integreze si sa inteleaga suferinta parcursa atunci si care este inca in el. Nu cunosc ce este in sufletul lui, dar pare sa fie in continuare in vechea relatie iar orice alta partenera posibila este asociata cu aceasta stare.

Solutia este simpla - un om sufera. Ramai cu el si incerci sa il ajuti sa depaseasca suferinta, sa o exprime si sa mergeti mai departe impreuna sau preferi sa fii departe de suferinta, sa il lasi sa se descurce singur. Imi amintesc de un caz similar in care partenera a insistat timp de doi ani ca partenerul ei sa intre intr-o relatie terapeutica. Pana la urma dorinta ei s-a realizat. El a intrerupt terapia dupa un an si a revenit cativa ani mai tarziu din proprie initiativa. Practic, adevarata terapie a inceput cand a venit singur. Cand a revenit nu mai vorbea 90% din timp despre divort, despre ceea ce s-a intamplat ci despre lucrurile care veneau in mintea lui. Dar nu exista doua situatii similare.