Artistul si arta de a iubi

Vioara sau pianul presupune multe atunci cand se doreste o cariera in muzica clasica. A ajunge sa canti la pian sau la vioara inseamna a reusi sa redai in act o serie de calitati personale aparte. Daca formarea ca violonist este o ocupatie cu adevarat complexa care incepe inca din copilarie si care urmeaza pasi intregi, urme integral acoperite in timp de tot felul de trairi, poate ca si viata ta, precum si capacitatea de a adapta si de a te descoperi este la fel de complexa.

Muzica profesionista presupune teorie, tehnica, abilitate, indemanare, deprindere si exercitiu. Dar si persoane capabile sa transmita toate acestea unui copil care devine adolescent apoi tanar.

Pacientii care sunt profesionisti in domeniul muzicii clasice, cu cariere in formare sau ajunsi la un nivel de formare m-au surprins prin modul in care integreaza istoria lor, modul in care s-au relationat cu muzica, cu ceilalti copii, cu parintii, etc. Una din dramele lor este ca simt nevoia si de alte roluri si de alte experiente. Sa cresti in spiritul muzicii, sa nu ai optiunea de a alege, sa simti ca esti diferit si totusi la fel precum ceilalti, sa ai uneori senzatia ca esti intr-un camp inchis din care nu poti sa iesi si totusi simti dorinta de a o face.

Peste ani, cand acest copil ajunge in jurul varstei de 30 de ani sau poate, cand simte ca este capabil si de alte lucruri, cand simte ca a lui cariera a luat un traseu destul de stabil, ajunge sa simta ca exista capacitatea de a investi si in altceva.

Exista un soi de singuratate aparte a acestor persoane, o singuratate care la prima vedere pare echilibrata. Nu pot afirma ca am intalnit suficiente cazuri pentru a vorbi despre o situatie existenta in acest segment al vietii sociale astfel incat concluziile mele nu pot fi decat ipoteze. Dar pot spune ca exista o apartenenta la o lume aparte, la o lume destul de vag definita in care oamenii se simt prizonieri si liberi, in care se comporta liber.

Adolescenta este de multe ori un risc pentru ei si simt ca relatiile lor sunt altfel. Adolescenta este o perioada tensionata pentru oricine si este o etapa in care maturitatea parintilor este decisiva, iar in cazul lor revolta poate sa puna in pericol insasi munca depusa pana acum.

Daca totusi continua prin Conservator si isi urmeaza cariera intra intr-un camp al luptelor si al unei cariere. Cand totul pare a se linisti si a se contura, cand fiecare functie de evolutia fireasca din societate isi simte un rost ceea ce a fost uitat, negat, pierdut, ajunge sa se simta la suprafata, sa se manifeste, sa se contureze ca un suport si un domeniu care pare a speria.

Atunci cand un om renunta la ceva pentru a obtine altceva, acel ceva obtinut este necesar sa fie investit ca atare iar persoanele din jur sa simta si ele satisfactia astfel obtinuta. Iar muzica din sfera clasicului presupune acest efort continuu, aceasta renuntare permanenta.

Acum pare ca omul a ajuns la un capat de drum: are peste 30 de ani, o stabilitate financiara, este intr-o relatie sau intr-o forma de comunicare cu alte persoane. Totusi resimte o anumita insatisfactie pe care de cele mai multe ori nu o poate pune in cuvinte. Pare sa nu aiba sens si totusi frecvent una din verbalizarile lor se leaga de cautarea unui loc de munca in alt segment de la ASE pana la predarea in scoala, orice altceva, ceva diferit, ceva care nu cuprinde muzica.

Relatiile lor par a fi tensionate dar o tensiune suficient de blanda, indiferent daca sunt barbati sau femei. Exista o suferinta difuza, o suferinta aparte pe care nu o simtiti decat daca reusiti sa treceti peste ceea ce se aude. Iar aceasta suferinta este valabila si pentru solistul de la pian, dar si pentru omul din partida.

Este viata muzica?

Nu am incercat sa fac acest portret independent de tine si de ceea ce simti, intrucat plec de la ideea ca doar un foarte mic procent din cititori sunt sau au in familia o persoana care este un profesionist in campul muzical. Evident ca atunci cand esti intr-o sala de concert poate ca, dincolo de muzica, iti trece prin minte si ce simt acei oameni care sunt pe scena cand concertul se termina, insa pana la urma pe Chopin nu il iubesti pentru ceea ce este ca om ci ai o relatie cu muzica lui.

In timp ce scriu ma gandesc sa iti propun un joc. Un joc care se poate referi la orice alta "arta". Folosesc ghilimelele cu un scop precis, pentru ca nu ma refer la arta in sensul obisnuit - pictura, literatura, sculptura, etc. ci in sensul de "arta de a da forma la ceva" (si lacatuseria si psihologia sunt arte din punctul acesta de vedere intrucat presupun arta de a da o forma la ceea ce este). Nu intentionez sa fiu nici platonic si, cu atat mai putin aristotelic, insa multe din ceea ce este obisnuit la omul mediu poate sa fie arta: arta educatiei copilului tau, arta de a iubi, arta de a uri, arta de a te intelege cu soacra sau chiar arta de a-ti minti seful cand ai un motiv temeinic pentru arta.

Cand vorbim de un artist, vorbim de o unitate care simte, stie si traieste ca unele elemente aparent distincte. Artistul reuseste sa fie unul singur, sa nu simti ca el este o persoana ca si tine ci o unitate uniforma in care rationalul (teoreticul) si simtirea (relatia) nu pot fi separate.

Cand vorbim de "arta" vorbim de capacitatea de a crea un aspect care devine unul cu celelalte insa nu presupune unitatea ta. Cand faci orice "arta" tu devii pentru cateva clipe "unul" iar acest "unul" il poti recunoaste ca fiind ori ceva autentic tie, sau dimpotriva, ca un moment de inspiratie venit de oriunde.

Alege oricare din aceste "arte" si intra in jocul nostru

Muzicianul nostru invata din copilarie sa fie talentat. "Arta" de a iubi se invata la fel din copilarie. De acord?