In Romania exista putine actrite cu atata farmec, situate de fapt la antipodul primadonei, femeia frumoasa, fatala, cu sex-appeal. Destul de scunda si nu foarte slaba, Silvia are acel farmec al femeilor care atrag prin spirit si temperament. In ciuda aparentei fragilitati fizice, Silvia Codreanu are forta unui vulcan in eruptie. Din nefericire, prea putine roluri ce i-au fost incredintate au fost pe masura posibilitatilor sale.
Am ales pentru inceputul acestui interviu doua caracterizari extraordinare facute actritei de catre criticii Felicia Mihali si Gabriela Hurezeanu. Cred ca au reusit cel mai bine sa ilustreze combinatia de feminitate si forta exploziva care o reprezinta pe Silvia Codreanu atat de bine.
Cele spuse de critici sunt confirmate chiar de ea: regreta faptul ca nu a intalnit inca "regizorul care sa ma fi epuizat pe toate registrele - comic, dramatic, tragicomic".
Am ravnit dupa Hausvater. Este regizorul pe care mi l-am dorit cel mai mult. Si am avut bucuria sa lucrez cu el anul trecut la spectacolul "Pietonul si Furia", dupa texte de Eugene Ionesco. Am mai lucrat cu Catalina Buzoianu, un mare regizor, dar aceasta s-a intamplat intr-un spectacol de grup, de atmosfera, unde, deci, din start, era greu de prevazut o evolutie singulara. Am lucrat cu Mircea Marin un rol bun, Dodo, un copil handicapat aproape, insingurat, care are o drama a lui, ca si cum ar fi fost fetita cu chibrituri de la usile si de la ferestrele altora, fara o casa, fara un sprijin, fara o jucarie, fara dorinta de viata. Mircea Marin mi-a permis sa am libertate, sa optez pentru o solutie sau alta, nu mi-a impus solutii care sa ma oblige la autodepasire. Cu Vasile Nedelcu, de pilda, pe care-l cunosc foarte bine: este inventiv, colorat, are o nebunie a lui de fiecare data cand iese in scena cu ceva. Dar tot asa, in ceea ce mi-a incredintat sa joc ne-am intalnit la jumatate, intre ceea ce propunea el si ceea ce propuneam eu. N-am simtit niciodata, cum sa spun, ca m-a biciuit cineva, ca a smuls din mine absolut tot ceea ce pot oferi. Poate o singura data, in facultate, Alexa Visarion, intr-o scena care presupunea o anume violenta, m-a fortat sa fac niste lucruri peste firesc, a actionat asupra mea fizic, ajungand sa ating de doua-trei ori cu nasul de podea, pana mi-a dat sangele pe nas, eu nemaistiind ce se intampla cu mine. Sigur ca eu nu sunt pentru regizorii care ajung la duritate, dar trebuie sa recunosc ca atunci ceva se intamplase cu mine. Daca Alexa Visarion mi-ar fi incredintat un rol pe o scena adevarata, as fi ajuns, cu siguranta, sub conducerea lui, sa aflu multe lucruri in plus despre ce pot fi eu. Astept in continuare intalnirea cu un regizor care sa ma ajute sa aflu ceea ce nu stiu inca despre mine, sa ma surprinda, si care sa obtina de la mine ceea ce eu simt ca pot da, in ordinea prezentei scenice si a valorii propriu zise, ca actrita, ca artista.
Poate ca tocmai din aceasta cauza, pe langa spectacolele facute la Teatrul Mundi, Silvia Codreanu si-a luat destinut de piept si si-a construit singura nu mai putin de 4 one-woman-show-uri si are in proiect inca unul pentru aceasta toamna: "Mai frumoasa cu doua degete decat orice femeie" pe versurile poetilor generatiei `90; "Ziua maniei", spectacol prezentat la Teatrul Act pe versurile a 20 de poete postbelice; a urmat "Te astept in orice tramvai douas`sase", spectacol dedicat memoriei poetului Cristian Popescu si "Dragul meu Don Juan", scenariu realizat dupa romanul Luciei Verona, "Labirint obligatoriu". Si, in faza de proiect deocamdata, "Interviu cu o prostituata", pe un text de Petru Ionescu.
A fost o incercare, nu lipsita de impertinenta, recunosc, de a demonstra ca sunt, pe scena, dar nu numai, "mai frumoasa cu doua degete decat orice femeie". Eroina mea era, cu adevarat, mai frumoasa "cu doua degete decat orice femeie" pentru ca e singura, pentru ca e admirata de barbati, pentru ca are o energie si o putere fara seaman, asumandu-si, fara prejudecati, fara nici un fel de complexe, un destin care nu e la indemana oricui. Pentru titlul pe care l-a purtat spectacolul meu m-am frumos folosit - imi place sa zic asa - de un vers al lui Daniel Banulescu dintr-o poezie inclusa in scenariul pe care l-am alcatuit. Am ales dintre poemele autorilor Generatiei Nouazeci pe acelea pe care am crezut ca se potrivesc cel mai bine naturii mele, felului meu de a fi. Din clipa in care am decis ca titlu al recitalului versul lui Daniel, "mai frumoasa cu doua degete decat orice femeie", ei bine, mi l-am asumat cu toata nonsalanta. Am considerat ca niciodata nu am putut spune ceva mai frumos despre mine decat prin acest vers. M-a interesat, simplu spus, "femeia la nouzecisti": vulnerabila, dar si puternica in ciuda vulnerabilitatii ei, derutata, dar si curajoasa in deruta ei. Am plusat in evidentierea momentelor ei de singuratate si de disperare. N-am uitat de femeia-mama, femeia-nebuna, femeia-religioasa, toate conturand generic, de fapt o singura femeie, femeia nouzecista, de o originalitate evidenta in literatura romana a ultimului deceniu.
Prima carte citita (in afara lecturilor obligatorii din invatamantul socialist) a fost de poezie. Tatal meu este poet (Marin Codreanu), membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Inainte de a citi o mica parte din capodopere literare romane si universale, am citit sute de carti de poezie: de autor, antologii de poezie romana si universala. N-am invatat de la nimeni sa "recit" poezie. N-am stiut ca am acest har. Poate poezia m-a invatat sau m-a descoperit. Am cunoscut artisti ai cuvantului scris carora le datorez multe alte lecturi (ale maturizarii mele). Sunt un om si un artist implinit numai si numai datorita poeziei. Omul este o poezie! Si pe cel de langa tine il descoperi altfel. Defectele fiecaruia fac si ele parte dintr-un gen poetic. L-as numi, cu umor, "fracturist". Postmodernismul a fost detronat.
Majoritatea actorilor au nevoie de preludiu. Le trebuie doua acte pentru a ajunge la al treilea, la ceea ce numesc ei "stare". De fapt, in teatru nu exista aceasta "stare". Poezia nu este mai prejos decat un text de teatru. Trebuie sa stii sa-ti dai foc pe dinauntru pe niste intervale scurte de text. Ca sa faci o metafora sa sune firesc este aproape imposibil. unora dintre actori nu trebuie sa le dai dreptul la cuvant, pentru ca in secunda urmatoare risti sa nu-ti mai doresti sa-i mai vezi pe scena!
Anii mei de la Facultatea de Teatru au fost ani de aspra tenacitate. Eu eram, intr-un fel, creierul grupului de prieteni sau de colegi. Eram cu analiza, cu introspectia si din cauza acestui spirit analitic al meu am avut si multe probleme. Era sa fiu exmatriculata la un moment dat. Altadata abia am scapat sa nu fiua trecuta la sectia de teatrologie, punandu-se serios la indoiala calitatile mele d einterpretare. Am inteles destul de greu in anii mei de studentie ca trebuie, pentru a te autoproteja, sa stii sa vorbesti mai putin, sa nu arati in intregime ceea ce stii, cat ai citit si cat ai asimilat de-a lungul timpului. Trebuia, mai degraba, sa invat sa ma pun in "situatie". Asta inseamna, de fapt, teatrul intr-o mare masura: sa te pui in situatie. Nu exista stare, nu exista interpretare, nu exista decat aceasta situatie care ti se da si pe care trebuie sa o rezolvi. Cu, bineinteles, fiinta ta. Ca esti colerica, ca esti naiva, ca esti ingenua tu ca persoana, nu are importanta. Tu trebuie sa stii sa-ti rezolvi aceasta problema.
Sunt doua mari actrite care au un loc distinct in inima mea: Olga Tudorache si Rodica Tapalaga. Eu nu am modele, spun doar ce imi umple mie sufletul de bucurie. Dintre actori imi place foarte mult Stefan Iordache. Intotdeauna am privit cu o profunda tristete si melancolie evolutia actoriceasca a lui Adrian Pintea. Are, in jocul sau, totdeuna ceva dincolo de actul scenic. E o drama a lui, purtata in el, de care nu se poate elibera. As putea spune ca la el se poate observa cel mai distinct cum durerea este ridicata, sub ochii nostri, ai celor ce-l privim jucand, la rang de arta.
Ceea ce facem pe scena, eu si colegii mei, nu e o meserie, e o patima, pentru care platim nelimitat, cu effort, cu energie, cu ore, zile si ani din viata. Uneori ma gandesc la mine, la faptul ca am putin peste 30 de ani si am intreb daca nu cumva e prea devreme ca simt dupa un spectacol insingurarea, disperarea, golul creat de un efort supraomenesc. Eu sunt un actor temperamental, un ghem de energie plurivalenta, care se cere consumata, epuizata in fiecare seara de spectacol. Nu mi-as putea inchipui viata mea fara aceasta risipa continua, fara acest pret pe care mi-l asum cu totul. N-am niciodata bucurii marunte. Ravnesc numai si numai dupa bucuria de a face un lucru bun. Temeinic. Astfel incat noaptea, tarziu, cand ajung acasa si pun capul pe perna sa n-am ce sa-mi reprosez. Altceva nu-mi doresc.
Este debutul meu in cinematografie, un rol episodic in acest film regizat de Calin Netzer, dupa un caz real. Am jucat rolul unei prostituate, Clementina. A fost o intamplare sau un punct de interes pentru alti regizori de film? O intrebare pe care imi permit sa mi-o pun la 35 de ani, varsta debutului deloc precoce, dar nici prea intarziat. Altii au reusit mai mult. Sper sa nu ma opresc aici. Altfel, filmul si protagonista, Maria, au fost extrem de premiate. Pe merit.
In primavara anului 2002 jucam in doua spectacole: "Preludiu la Electra", textul lui Petru Dumitriu, unde interpretam rolul Casandrei si "Te astept in orice tramvai douas`sase", un spectacol inspirat din versurile lui Cristian Popescu, ce-mi apartinea in totalitate: scenariul, regia, scenografia, coloana sonora si interpretarea. Un coleg de teatru vazuse spectacolele si la o vorba, pe langa o sticla de bere, aflu ca in repertoriul Teatrului Valah din Giurgiu va si piesa "Prostii sub clar de luna" de Teodor Mazilu. Am ramas intepenita! Mazilu este dramaturgul meu preferat, piesa am iubit-o atat de mult incat am montat-o intr-un teatru de amatori (la Calarasi), iar rolul Ortansa m-a inspirat pentru toate auditiile anuntate de teatre "mai mult sau mai putin profesioniste" ale Bucurestiului. Marturisesc ca o data in viata am fost si eu baftoasa. Regizorului Petru ionescu nu-i prea convenisera ofertele directorului teatrului, asa ca rolul era vacant. Am pus degetul pe rana, am vorbit despre afinitatile mele cu opera, autorul si personajul si l-am invitat pe regizor (via Ovidiu Gherasim - colegul) la spectacolul meu. Jucam opt personaje si in nici unul nu m-a putut vedea ca pe o potentiala Ortansa. Si nu e de mirare - un travesti, trei compozitii cu personaje de varsta inaintata, o adolescenta, o tiganca, un copil al strazii si - vorba pagubitului (bomboana pe coliva) - un inger. Pe scurt: am primit un telefon, m-am prezentat la data si ora cu pricina si... cred ca i-am parut in a al noualea personaj - inaltimea 1,60, sani mici )citez din textul lui Mazilu: "am sani mici si duc o viata monotona"), nu blonda, nu vampa, doar temperamentala. Adjudecat! Spectacolul a fost o coproductie "Mundi" - Teatrul Valah si s-a jucat la cele doua sedii: din Bucuresti si Giurgiu.
Colaborarea noastra, a echipei, la realizarea spectacolului o pot defini ca pe o competitie intr-o cursa de Formula 1. L-am avut "secund" pe Ion Cojocaru, un partener ideal (fara gratuitati), reusind sa-si depaseasca aceasta conditie ingrata a actorului de provincie. Nu este o jignire, este o realitate. O spun in cunostinta de cauza. Am fost un an angajata Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti. Actori cu talent real "au imbatranit" incorsetati intr-un manierism datorat suficientei, in primul rand a lor, si apoi a regizorilor mai mult sau mai putin interesati de performanta actorilor. Trecand peste dificultatile de orice natura, inevitabile in perioada repetitiilor, aventurarea intr-un alt spatiu si cu alti parteneri de scena, creeaza un plus de adrenalina. Riscul este apanajul acestei profesii. Tot ce este previzibil, incapatanarea de care dau dovada, uneori, regizorii, alegandu-si aceiasi actori, de fiecare data, nu duce decat la blazare, iar recurgerea la aceasta solutie comoda de rezolvare a unei distributii - la un egoism exacerbat. In acest caz, ca al meu - fericit(!) - actori fara "box-office" au intrat in sufletele celor fara prejudecati.
Depinde cine-i "instruieste"! Dar ce sa mai vorbim de "amatorismul" unora dintre dascalii angajati cu carte de munca si "impovarati" de doctorate si masterate, dar fara vreun rol pe care sa-l fi jucat - nu mai spun - in care sa fi stralucit. Teoria artei actorului trebuie s-o faca cel care a "trudit" - fie el regizor sau actor - ani buni pe scena, nu cei care, o data ce si-au luat patalamaua se trezesc "specialisti" cu acte in regula, dar cu roluri jucate doar in somn. Scepticismul meu ar trebui sa fie un semnal de alarma, dar el va fi cu siguranta infierat de cei care nu pot fi cinstiti cu ei insisi, dar va insemna ceva pentru cei care - la fel ca mine la "inceputuri" - credeam in puritatea Artistului.
Criticii (?) spun: nu exista dramaturgie tanara. Regretatul dramaturg Iosif Naghiu sustinea dramaturgia tanara ori de cate ori avea ocazia, numindu-i de fiecare data pe cei cu merite incontestabile: Matei Visniec, Horia Garbea, Vlad Zografi, Petre Barbu, Stefan Macrinici si lista domniei sale continua. Asemeni lui Ioan Botezatorul, nici cuvantul lui nu a fost auzit de cei care sunt numiti in functii si au puterea de a infaptui. Ma repet: daca ai o functie importanta, multi bani si putin talent, indeplinesti toate conditiile de a "imbacsi" cu "fandacsiile" tale creierul publicului roman, si asa imbacsit de calcule in fiecare zi de leafa. Altfel, montam zeci de ani la rand - "Take, Ianke si Cadar". Si asta in cel mai fericit caz.
Repet la "Theatrum Mundi", in regia lui Mircea Marin, spectacolul "Raul de balci", text scris de Ioana Craciun. In acest teatru se monteaza doar piese din dramaturgia romaneasca. Voi lucra la un spectacol de autor, al cincilea, pe un text al regizorului, scriitorului si ziaristului Petru Ionescu - "Interviu cu o prostituata". Asta in viitorul apropiat. Intr-un alt fel de viitor, "repet" la intretinerea starii de sanatate a celor pe care ii iubesc si de ce nu, a poporului asta, din ce in ce mai infestat.
Am o mare slabiciune pentru familia mea, o groaza patologica la cele mai mici suferinte ale lor, iar ce ma caracterizeaza fara nici un fel de alt comentariu este spiritul meu de caritate.
Ar trebui sa ma fandosesc ca toate vedetele (ce spun eu vedeta? Daca as fi!) si sa ma plang cat de rar profit de timpul meu liber pentru a face trasee in zonele montane atat de pitoresti ale Romaniei. Ei bine, nu am nici o tragere de inima. Nu pentru ca nu as avea o constitutie atletica! N-am dus lipsa nici de energie si nici de "antrenament". Eu sunt o persoana extrem de gurmanda. Scopul oricarei deplasari este bine stiut: o terasa, un fast-food, restaurant, fie el si un picnic - orice spatiu care te invita las a-ti petrece timpul liber mancand si savurand o bere rece. Am un suflet care-mi seamana doar in aceasta privinta: Puck, cainele meu pitbull care are 4 ani si este mult mai gurmand ca mine. Are o bucurie impinsa pana la paroxism sa fie bagat in seama de oameni si iubit. Si eu sunt o persoana extrem de sociabila.
Daca as trai mai bine (nu cu remuneratie bugetara!!) as vrea sa-mi petrec timpul scriindu-mi scenarii, regizandu-le si jucandu-le. Si daca as trai "foarte bine" v-as invita pe toti cei care cititi, pe gratis, la toate piesele (putine la numar) extraordinare din teatrele noastre.
Mai putin optimism, o doza in plus de maturitate, dar acelasi temperament.