Marius Manole deschide stagiunea la Arcub

„Însemnările unui nebun“, în regia lui Felix Alexa, îşi propune o incursiune ameţitoare în lumile interioare ale funcţionarului Poprişcin, trăit (şi nu jucat) magistral de Marius Manole, într-un monolog de o oră şi patruzeci de minute. Inspirat din nuvela marelui scriitor rus, spectacolul reuneşte cuvântul şi muzica, două ramificaţii preţioase ale unui „two-men show“ de proporţii.

Compozitorul şi violonistul Alexander Bălănescu interpretează cu virtuozitate degradarea treptată a spiritului, oscilând între candoare şi brutalitate. Iubirea platonică pentru fata directorului şi trupul femeii adorate sunt sugerate prin note suave, uşor nervoase. Însă când umilul funcţionar ajunge în pragul nebuniei, arcuşul pare că sfâşie vioara. Propişcin dansează haotic pe muzica disperării existenţiale.

Jurnalul lui Propişcin este scris în convulsii, de o mână care se agaţă cu unghiile de ultimele fărâme de luciditate. Conturul logicii devine însă fluid şi se revarsă dincolo de umanitate. Creta zgârie tabla, scaunele, podeaua şi, în cele din urmă, încreţiturile sufletului. Pe măsură ce protagonistul înaintează în nebunie, timpul este mototolit şi aruncat la coş.

Datele sunt consemnate aberant: „Anul 2000, aprilie 43“, „86 martombrie, între zi şi noapte“, culminând cu apocalipticul: „Nu-mi amintesc data. Nu era nici lună. Dracu ştie ce era.“

De-a lungul tragediei, creioanele sunt ascuţite obsesiv – o armă îndreptată împotriva birocraţiei sufocante. Funcţionarul trăieşte drama omului neîmplinit, mai degrabă o fantomă pe coridoarele instituţiei unde lucrează. Totuşi, nu-şi pierde minţile pentru că slujba sau femeia ideală îi sunt inaccesibile, ci pentru că nu mai înţelege rostul unui mecanism învechit.

Propişcin mimează viaţa din gesturi şi strigăte, ca un dirijor în faţa unei săli goale. Zâmbetul frânt se sparge în grimase de silă şi neputinţă. Podeaua se umple de cioburi de viaţă. În fiecare din ele sclipeşte dorinţa de a fi întreg. Din păcate, personajul gogolian pendulează între schelete care nu vor deveni niciodată oameni. Către final, cuvintele, ca şi creioanele, se tocesc. Rămase văduve, îşi înmormântează sensurile în icnete surde.

Pe tabla de şah a destinului, nu este nebunul, ci calul ce galopează frenetic, răsturnând totul în cale. Spre finalul jocului este regele (Spaniei) care îşi dă singur şah-mat. Moartea normalităţii devine în cele din urmă o excrescenţă a singurătăţii pe care doar unii au tăria să o transforme în artă.