INTERVIU. Iulia Verdeș, portretul actriței la tinerețe

Tu ai douăzeci şi opt de ani, nu?

Da, mulţumesc că îmi aminteşti.

Păi, încerc să fac din întâlnirea asta una care să aibă consecinţe pentru tine, să te apuci serios de ceva.

Dar m-am apucat. La şase am un curs de public speaking pe care îl ţin.

I-auzi, cântă Michael Jackson la radio!

“Am fost” Michael Jackson în facultate.

Asta mă bucură.  

A fost singurul artist la moartea căruia am plâns.

Şi eu, în direct la B1 TV, dimineaţa.

Era 2009 când a murit el.

25 iunie.

Da, şi apoi am fost în L.A. şi primul lucru a fost  să merg la steaua lui, la “Walk of Fame” şi să mai plâng şi acolo.

Aduci un pic cu Michael Jackson în perioada lui de glorie.

Dacă-mi dai o pălărie acum... Avem acelaşi nas.

Tu nu eşti operată, e al tău.

E al meu.

Ai strămoşi indieni sau ceva?

Am o străbunică turcoaică.

De-acolo îţi vine exotismul?

Da.

De unde vine numele tău?

Nu e unguresc, cum crede lumea, e de la un străbunic care mergea la biserică purtând un brâu verde.

Public speaking-ul?

Eu sunt profesoară de actorie, de interpretare la școala “Micile vedete”. Lucrez cu copii. Am început să lucrez acolo din 2010. E venitul meu constant. La sfârșit de semestru facem un scurt-metraj cu copiii. Facem exerciții de improvizație, dicție, ne jucăm. Și m-am gândit că dacă pot să țin în frâu niște copii și cu cei din grupa mare fac deja dezvoltare personală, atunci pot să duc și un curs de public speaking pentru oameni mari.

Ești anxioasă, Iulia Verdeș? De ce îți e frică?

Îmi e frică să nu-mi pierd memoria. De asta și de șerpi. Fac exerciții în fiecare zi. Din astea, tâmpite, dacă parchez mașina într-o parcară, nu mă uit la numărul unde am lăsat-o, încerc să-mi dau seama cum e parcarea și să o vizualizez, iau puncte de reper. Dacă merg pe culoare și număr, n-am făcut nimic. Uit, uit mult.

Nu e o veste bună pentru un actor.

La film e simplu, la teatru e mult mai complicat. Oricum eu nu stau niciodată în culise fără text și fără telefon mobil. Textul să fie acolo! Îl țin pe silent, dar e acolo – să sunăm la tehnic sau unde avem nevoie.

La Gala HOP n-ai luat niciun premiu, nimic.

Am primit ceea ce am vrut: am participat la workshop-ul cu Andrea Gavriliu, chiar voiam să fiu acolo. Am făcut un spectacol și s-a jucat la FNT, nu știu dacă o să aibă viață lungă, dar știu că mi-am dorit să fiu acolo și am fost.

Îți dau admiratorii flori la teatru?

Nu. Îmi revin florile din piesă.

Îţi plac florile?

Îmi plac foarte mult florile.  Cele mai frumoase flori nu sunt panseluţele, nici trandafirii...

Aşa este.

Ai timp liber, Iulia?

Încerc să am timp şi pentru mine, mă duc la sală, am și un caieţel foarte drăguţ din 2010 şi notez în el când mai citesc ceva drăguţ sau când văd un film bun. În ultimul timp, citesc foarte mult piese de teatru. Asta fac. Şi telefoane în fiecare zi despre piesele astea, căutăm să le punem. Îmi place să muncesc.

Anul acesta o să am premiera în Danemarca, cu un film filmat în Franţa, o să fie bine. În traducere, titlul filmului, care e lung-metraj, s-ar traduce “Gata de acţiune”. Iniţial aplicasem pentru un thriller în Danemarca, dar niciun răspuns. Nimic, nimic.

Filmam “Pariu cu viaţa” la Pro TV şi în săptămâna aia ne pregăteam de vacanţă şi chiar atunci am primit un e-mail “Salut, eu sunt regizorul din Danemarca, ai aplicat mai demult la noi, acum vreau să te întreb dacă nu vrei să aplici pentru un alt proiect în Franţa. Eu nu regizez, regizează un prieten de-al meu, m-am gândit că tu ai putea fi potrivită. Vrei să dai o probă? Se filmează la un castel în Franţa”.

Am acceptat, am dat proba pe skype, am luat şi s-a întâmplat să mă cheme chiar a doua zi, chiar în ziua în care luam vacanţă de la Pro TV. S-au legat toate. Nu mi-a trecut niciun gând rău prin minte, că poate e vreo ţeapă sau ceva. Am stat trei săptămâni într-un castel uriaş, cu camera mea, baia mea, marmură, vis.

Ca o prinţesă.

Am avut camera prinţesei, da.