Radu Moraru, "Nasul", pare mult mai complicat "pe sticla" decat este inrealitate. Ca de altfel majoritatea vedetelor, de care ai senzatia caesti diferit pentru simplul motiv ca-ti intra in casa printr-o banalaapasare a butonului de la telecomanda.
Dar Radu Moraru nu este genul de partener de discutie pe care sa-lcauti cu insistenta. Si asta pentru ca seriozitatea lui iti da fiori pesira spinarii. Dupa un dialog cu Radu Moraru nu topai intr-un picior defericire ca ai mai apucat o zi. Dar nici nu-ti vine sa iei in deradere unrasarit de soare sau un anotimp. El zice ca sufera de un sindrom numitschizofrenie. Eu zic ca atitudinea lui este specifica unui om care-sitraieste clipa cu masura. Unii ajung la o atare intelepciune dupa 70 deani. Radu Moraru a reusit sa o faca la 32.
Hello!: Cum ai ajuns sa fii ceea ce esti?
Radu Moraru: Greu. Prin naivitate.
Hello!: Dar ti-a prins bine naivitatea asta!
R.M.: Da. Acum inteleg altfel viata. Daca aveam relatiile de acum, eramult mai simplu. Atunci nu stiam pe nimeni... Presa nu stiam, o simteamdoar.
Hello!: Pai, si de ce-ai venit in Bucuresti?
R.M.: Ca sa fac presa. Imi placea. Din 1990, chiar si cand nu aveam niciun ban, renuntam adesea si la tigari sau imi luam Carpati, ca sa-mi cumparziare. In Brasov lucram in televiziune, dar nu m-a multumit, cu toateca eram un soi de vedeta a orasului. Faceam un fel de talk-show. Atuncinu stiam ca se cheamatalk-show, ci ii ziceam discutii amicale. Faceam emisiuni de divertisment,cu multe camere, in direct. Eu am descoperit singur televiziunea, num-a invatat nimeni ce si cum sa fac.
Hello!: Dar nu a fost un gest de maxima inconstienta sa lasi un statutde vedeta, fie el si la Brasov, ca sa vii, ca neica-nimeni, in Capitala?
R.M.: Ba da, dar atunci habar nu aveam ce inseamna sa fii vedeta. Mi-amdat seama ca, in Brasov, mai mult de atat nu se putea. Cand am venitin Bucuresti, am inceput sa lucrez in presa scrisa, dar in cap aveamnumai televiziune. Mai usor mi-a fost sa renunt la presa scrisa decatla televiziune. Eu am fost un tip plin de bafta, pentru ca am reusit safac ceea ce-mi place. si in tot ceea ce am facut, am pus pasiune. Chiarsi cand lucram in fabrica, chiar si cand faceam cuie, cu salariu dezilier. tin minte cand am fost laudat pentru ca, dintre toti, eu faceamcele mai frumoase si cele mai multe lazi. Ni se dadeau sipcile si sarmasi trebuia sa facem lazi. Castigam 3.200 de lei si munceam zece ore pezi. Taica-meu, om cu functie importanta, cu loc de munca elegant, lua,pe luna, vreo 4.000 de lei.
Hello!: Ce-ti veni sa-ti numesti emisiunea "Nasul"?
R.M.: In viata particulara eu sunt nas. Adica am multi fini, si decununie, si de botez, din aia mici, pitici. Trebuia sa am sase, dar m-amimbolnavit, am intrat in spital, si am ramas doar cu cinci randuri defini.
Hello!: Sa fii nas e o placere nebuna, nedescoperita, sau asa s-animerit?
R.M.: Cred ca am fata de nas. Propuneri am primit carca, dar amacceptat numai propuneri din partea prietenilor apropiati. Nu-mi placnasirile tactice, pe stadion, cum fac politicienii romani. Unul dintreei se lauda, la un moment dat, ca are 100 de fini. Si-apoi, pe langaasta, m-am gandit ca "nasul", in Romania, este un personaj extremde interesant. In Bucuresti, mai ales, totul se rezolva prin nasu',finu'... e o increngatura teribila. Nu-s nepotisme, sunt nasisme. Canderam doar trei insi in televiziunea asta si veneau oameni ca sase angajeze, discutia incepea asa: "stiti, eu sunt prieten cu finuldumneavoastra...". si-ti veneau asa, dupa ceafa. in Romania nu poti sadai afara o femeie de serviciu de la Palatul Victoria sau de la Cotroceni,fiindca automat apare un nas. In tara asta multe se rezolva prin sistemulasta. Dar "Nasul" e o stare de spirit: se bate dar nu se bate, stie tot,dar are si lacune... Mai faci peprostu', mai iesi in fata...