Florence Nightingale, femeia care a revoluționat lumea medicală

Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personal de specialitate pregătit să intervină în orice moment. Capacitatea ei intelectuală deosebită, altruismul și energia ei au consacrat-o în domeniu și i-au asigurat un loc în istorie. De altminteri, în Londra există un muzeu care îi poartă numele și unde se regăsesc artefacte care i-au aparținut.

Florence Nightingale s-a născut pe 12 mai 1820 în Italia, din părinți britanici, iar numele ei a fost inspirat de orașul în care a văzut lumina zilei. Provenind dintr-o familie foarte înstărită, ea a avut șansa pe care extrem de puține femei o aveau la vremea respectivă – anume, aceea de a beneficia de o educație îngrijită, într-una dintre cele mai prestigioase universități din lume, respectiv Cambridge.

Micuta Florence a dovedit de la bun început reale abilități academice și înclinație spre studiu, iar după ce a terminat cursurile elementare, toată lumea se aștepta ca ea să se căsătorească. De altminteri, de pretendenți nu ducea lipsă, dat fiind faptul că era o fată foarte bogată, educată și, nu în ultimul rând, frumoasă.

Această înclinație avea să se manifeste începând cu vizite tot mai frecvente în căminele de bătrâni și spitale, unde încerca să stea cât mai mult timp în preajma surorilor medicale. Părinții ei au fost la început total împotriva dorinței fiicei lor de a deveni asistentă, pentru că în secolul al XIX-lea această profesiune nu era considerată ca fiind una „onorabilă” (aceasta, pe lângă faptul că, dacă Florence ar fi muncit, s-ar fi considerat că familia ei este în pragul ruinei). Tânăra a părut că se supune părinților săi și, abandonându-și pe moment intențiile, a plecat într-o excursie în străinătate împreună cu doi prieteni. Cei trei au călătorit în Italia, Grecia și Egipt, însă la întoarcere Florence era mai hotărâtă ca oricând să-și urmeze vocația.

În anul 1854, în timpul războiului din Crimeea, Florence Nightingale a dat dovadă de o extraordinara sa capacitate de organizare. Condițiile din spitalele pentru soldații englezi răniți în Crimeea erau cu adevărat jalnice, mai ales în acea situație: lipsea îngrijirea medicală de specialitate, iar igiena era inexistentă. Deloc de mirare în această situație, tinerii soldați mureau în spital, chiar dacă rănile lor nu erau letale, din cauza instalării septicemiei. Pentru a îmbunătăți situația, guvernul britanic a hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu și anume pe Florence Nightingale. Aceasta, însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de campanie pe data de 21 octombrie 1854.

Florence și echipa sa s-au ocupat cu maximă rigurozitate de curățenia din spital, sterilizarea instrumentarului, procurarea de feșe și pansamente din tifon, precum și de alimentația, până atunci cu totul improprie, a soldaților.

Florence s-a dovedit a fi în același timp și un bun psiholog, ea încurajând și redând speranța tuturor, scriind scrisori care îi erau dictate de pacienți incapabili să se miște, veghindu-i întreaga noapte fără a accepta să fie înlocuită, și reușind astfel să aducă pe linia de plutire pacienți care fuseseră considerați inițial „fără speranță”. Toate acestea i-au atras un respect enorm, admirație și au făcut-o să fie îndrăgită de întreaga armată britanică. Exemplul ei a fost ceea ce a dus la admiterea personalului medical de sex feminin în spitalele armatei, fapt care fusese până atunci fără precedent. De asemenea, Florence Nightingale a fost cea care a ridicat asistența medicală la rang de profesie de sine stătătoare.

După terminarea războiului, Florence Nightingale a primit o importantă recompensă financiară pentru serviciile aduse, fapt care i-a permis să-și continue reforma, de data aceasta în cadrul spitalelor civile. Devenise o persoană cunoscută și atenția opiniei publice era îndreptată asupra ei.

Dincolo de aceste aspecte însă, cea mai mare realizare a vieții ei (și în același timp, motivul pentru care numele ei a rămas în istorie) îl constituie faptul că a făcut pasul decisiv în ceea ce privește recunoașterea profesiunii de soră medicală și, de asemenea, a fondat prima școală de profil, ale cărei cursuri și examene practice se desfășurau în spitalul St. Thomas din Marea Britanie. Ea și-a dedicat tot restul vieții activității acestei școli, îmbunătățind în permanență condițiile de studiu și baza materială didactică. Cursurile concepute și predate de ea au fost traduse în unsprezece limbi străine și reprezintă și în prezent un material de studiu neprețuit.