EXCLUSIV Irina Păcurariu: „E cazul să ţinem cont de dramele reale, nu să căutam un senzaţional de carton“

În această seară, de la ora 21.00, are loc ultimul reportaj din seria „Exodul mamelor“, iar Irina Păcurariu conturează portretul mamelor românce plecate din ţară cu scopul de a găsi resurse financiare pentru a-şi întreţine familiile de acasă.

Pentru românii din diaspora, TVR Internaţional difuzează seria Exodul mamelor lunea, de la ora 13.00 şi marţea, de la ora 21.00.

Înainte de ultimul reportaj, relizatoarea de la postul public ne-a acordat un interviu în cadrul căruia ne-a vorbit despre emisiunea care a ajuns la final.

eva.ro: Ai terminat un liceu de informatică, dar ţi-ai luat masterul în jurnalism. De ce ai făcut această schimbare?

Irina Păcurariu: Masterul l-am făcut după mulţi ani de practică în meserie şi după cursuri la BBC sau Discovery. L-am făcut pentru că am avut timp pentru el şi dintr-o anume curiozitate. Eram însărcinată cu cea de-a doua fetiţă, examenele finale le-am dat chiar după ce am născut, deci a fost un timp potrivit pentru învăţătură... Glumesc...

În acelaşi timp am şi ţinut cursul de televiziune la Facultatea de Litere, secţia Jurnalism, aşa că pot spune că am „cântat la patru mâini“.

Cum ai ajuns să lucrezi în televiziune?

Din greşeală, probabil. Cea mai fericită greşeală din viaţa mea. La TVR Iaşi a fost un concurs, era primul despre care am citit după ce am terminat facultatea. M-am înscris, din mai mult de o mie de candidaţi, au ales cinci, iar eu am fost unul dintre ei. Pot spune că am urcat în tren la timp!

Ce crezi că ai fi făcut astăzi, dacă nu ai fi lucrat în presă?

Greu să fac asemenea exerciţii de imaginaţie. Sper că aş fi călătorit, aş fi stat în natură mai mult şi, cine ştie, poate aş fi câştigat mai mulţi bani. Prefer să mizăm pe variantele câştigătoare.

Ai urmat stagii de pregătire la BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3... Cât de diferită este presa din străinătate faţă de cea din România?

La noi, presa este de multe ori ecoul a ceea ce spun politicienii.

Analizăm nu ideile, ci mai ales virgulele pe care ne străduim să le depistăm, aproape că le vânăm.

La televiziunile pe care ne-am obişnuit să le considerăm etalon, lucrurile stau exact invers. Politicienii sunt chemaţi să aducă precizări sau să prezinte puncte de vedere în legătură cu marile subiecte de pe agenda publică.

România este încă obsedată de politica locală, nu se fac decât puţine anchete adevărate. De asta s-a şi migrat atât de mult spre divertisment şi ficţiune. Prezentul de la televizor e fals şi superficial.

Ai realizat fel şi fel de reportaje, documentare şi emisiuni, iar acum ne prezinţi „Exodul mamelor“. Cum ai ajuns să realizezi aceste reportaje?

O prietenă mi-a spus că echipa de la revista Avantaje a descoperit textele fabuloase pe care o româncă plecată la muncă în Italia a ajuns să le scrie ca şi cum s-ar fi spovedit pentru prima dată. Păcatul era doar acela că a plecat în pribegie, la mii de kilometri distanţă, ca să-şi poată hrăni fetele de acasă.

Se dorea publicarea unei cărţi cu titlul „Exodul mamelor“, ceea ce a ţi devenit realitate în luna februarie, când un prim tiraj a apărut cu numărul de atunci al revistei. Am început să citesc din textele primite de la Daniela Palade Teodorescu şi am ştiut imediat că mi-ar plăcea enorm să cunosc autoarea. Să o întreb, să aflu ce este în spatele acestei forţe, să ştiu cât şi cum se poate rezista în condiţiile în care te trezeşti şi te culci cu chipurile copiilor tăi în minte, dar nu-i poţi mângâia luni sau ani în şir, nici măcar în gând.

Nu a durat mult între momentul în care am spus „Vreau să fac un material despre asta!” şi momentul în care am plecat la drum, cu echipa de filmare după mine.

Am terminat formalităţile de plecare în Italia când încă se mai căutau surse de susţinere pentru volumul „Exodul mamelor“.  Trebuie să recunosc faptul că la TVR ideea s-a bucurat imediat de atenţie. Irina Radu, directorul de programe, mamă şi ea, a înţeles forţa temei fără să schimbăm multe cuvinte, iar finanţarea a venit de la TVR Internaţional, care va şi difuza reportajele pentru diaspora şi Republica Moldova.

Cu ce experienţe ai rămas în urma acestor reportaje şi poveşti de viaţă?

Contrar felului în care ne-am obişnuit să le judecăm, multe dintre aceste femei au încercat alte variante de supravieţuire, înainte de a lua drumul Italiei şi n-a mers. În general, româncele despre care vorbesc sunt obligate să-şi susţină familiile, să-şi încalţe copiii, să le cumpere caiete. Sunt puţine cele care vor doar o aventură. Este una dintre dramele majore ale prezentului, vorbim despre sute de mii de cazuri şi miliarde de euro care ţin o bună parte din populaţia României pe linia de plutire.

Sunt atât de multe poveşti cu care „m-am încărcat“ încât e aproape imposibil să aleg. M-a marcat, şi cred că la fel s-a întâmplat cu oricine a ascultat-o sau văzut-o, Liliana, autoarea textelor de la care a pornit seria. Şi-a crescut copii singură, mamă şi tată la un loc, a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a ascultat Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo.  

Când a plecat, era femeie de 30 şi ceva de ani, care în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi 2-3 cărţi de căpătâi (Steinbeck, Nichita Stănescu, Biblia) să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.

Scrisorile Lilianei au fost trimise Aurorei, prietena din liceu, acum sociolog şi profesor la univ din Sankt Petersburg. S-a justificat că le-a scris ca să reziste psihic la experienţa de badantă în Italia, unde a ajuns ea, mamă singură, ieşită dintr-o căsnicie violentă, împovărată de rate şi facturi, ajunsă şomeră într-un orăşel din Moldova.

Când nu ai bani nici să te întorci, nu ai nici unde să te întorci. Te simţi gonit şi începi să mori, picătură cu picătură, scrie Liliana. Ca Liliana sunt zeci de mii de românce. Obligate de sărăcie să pornească pe un drum la capătul căruia nu este, de multe ori, decât o promisiune.

Lucia este şi ea una dintre mamele care recunoaşte doar faţă de ea însăşi cât de mare e sacrificiul de a strânge un pumn de euro. N-a povestit până acum nimănui ce preţ are ea de plătit.

Nu contează banii pe care-i câştigi, pentru că îi trimiţi în ţară oricum. Contează că mulţumirea că munca ta este apreciată sau conştiinţa că ţi-ai făcut datoria. Aşa te ridici de la stadiul de emigrant la cel de om.

Liliana s-a întors pentru prima dată în România după un an şi jumătate, dar a luat din nou drumul Italiei şi, de atunci, de şase ani, nu s-a mai întors niciodată. Lucrează acum ca badantă(îngrijitoare) pentru o bătrână de 92 de ani, senilă, dar cumsecade. Se numeşte slujbă „la fix“: te trezeşti, speli, găteşti, îngrijeşti un bolnav în casa lui, dormi tot acolo şi o zi pe săptămână ai liber să te plimbi. În felul ăsta îţi rămân toţi bănuţii.

I-am urmărit drumul de la Mărăşeşti, de unde a plecat, până în Terni, orăşelul de provincie unde trăieşte. Am găsit ceea ce se poate numi „faţa frumoasă a durerii“.

Ce reportaj te-a emoţionat cel mai tare?

Fiecare a fost impresionant în felul lui, dar trebuie să recunosc faptul că, dacă această femeie, Liliana, om inteligent şi foarte talentat, nu ar fi făcut această spovedanie, probabil nu aş fi abordat-o, oarecum "consumată" fiind. Aşa am luat şi eu o lecţie, la fel cum ar trebui să se întâmple şi altor colegi de breaslă.

E cazul să ţinem cont de dramele reale, nu să căutam un senzaţional de carton, repetiţia, în cazul unei asemenea teme, e aproape o datorie.

Ce e mai bine, să-ţi îmbrăţişezi copilul sau să-i cumperi de încălţat? Aşa se întreabă în nenumărate familii din Romania. Şi nouă a început să ni se pară asta firesc.

Datele oficiale indică mai puţin de un milion de români stabiliţi în Italia. În realitate, datele sunt mult mai greu de estimat. Rămânem cea mai mare minoritate din Penisulă, românii fiind 20% din numărul total de emigranţi.

Liliana este prima voce adevărată. Cei mai mulţi “italieni”, cum li se spune vara românilor întorşi să mai pună câte o cărămidă la casele pe care au început să le facă, ascund că au fost nevoiţi să rabde de foame, de frig sau umilinţe.

Femeile nu spun nimănui că dorm în acelaşi pat cu bolnavul paralizat sau pe o saltea, jos, lângă patul bătrânei pe care o îngrijesc. Liliana, însă, a hotărât că trebuie să se ştie că sunt multe femei care dorm în frig ca să facă economie, care sunt jignite, pipăite, speriate. Celor care nu spun nimic, le e ruşine.

Se ştiu doar de pe reţelele de socializare şi se mai aud din când în când la câte un telefon. La fel fac mii de alte femei. Se ajută, se citesc, se cheamă la o nevoie. Altele întorc spatele tuturor. Fiecare după cum o duce capul şi o ţine inima. Altele, multe şi ele, sunt în pericol.

Păstrezi legătura cu oamenii despre care vorbeşti în documentarele de la televizor?

Oh, da. Am personaje filmate acum cinci sau zece ani, care mi-au devenit prieteni. Nu te poţi scutura de oameni când se stinge reflectorul şi închizi microfonul. Eşti om, aşa că te comporţi ca atare. Adică ai simpatii, sentimentul că pe unii interlocutori îi ştii de-o viaţă, dar şi interlocutori pe care nu ai vrea să-i revezi. Şi mi se întâmplă şi asta când am de-a face cu oameni care pozează şi vor să pară altceva decât sunt de fapt.

Ce vei face după ce se va termina „Exodul mamelor“?

Cel mai probabil voi rămâne deocamdată la acestă temă. S-a deschis o cutie a Pandorei şi merită păstrată aşa.