Beatrice Rancea: "In viata, trebuie sa fii in stare sa o iei de la capat"

Ni se intampla de multe ori sa auzim sintagma "a o lua de la capat". Multora ni se pare ca este doar o expresie care si-a pierdut adevarata conotatie. Pentru ca, daca ar trebui sa o punem in practica, ne-am da seama ca este mai greu decat crezuseram si ne-am gandi, poate, sa renuntam. Sa ne resemnam. Dar, daca avem curajul de a ne lupta cu noi insine, am putea descoperi ca un capat de drum poate insemna un nou inceput, dintr-o noua perspectiva.

Regizoarea Beatrice Rancea este unul dintre oamenii care au reusit sa faca acest lucru. Atunci cand un accident a "semnat" sfarsitul carierei sale de balerina, s-a orientat spre regie, domeniu in care a devenit cunoscuta si apreciata. Ca pentru a compensa intrucatva faptul ca a fost nevoita sa renunte la balet, soarta i-a oferit sansa de a se reintoarce pe scena, in aceasta postura, in spectacolul "Dulceamar", care se joaca la Teatrul National din Constanta, iar regia si coregrafia sunt semnate de artista maghiara Yvette Bozsik. Beatrice Rancea ne-a povestit despre proiectele sale artistice, provocarile pe care le-a intampinat si schimbarile care au avut loc in viata ei. Nu este imposibil sa o iei de la inceput, considera ea, conditia fiind sa stii cu adevarat ce-ti doresti. Beatrice stie... si nu regreta nimic.

- In linii mari, cum ati spune ca s-a schimbat viata dumneavoastra dupa numirea ca director al Teatrului National din Constanta?
Viata mea s-a schimbat foarte mult, in primul rand pentru ca stau prea putin acasa. Sunt foarte legata de casa, de familie. Acesta este si motivul pentru care n-am parasit tara cand am fost balerina si am avut aceasta ocazie. Nu m-as fi putut bucura niciodata de succesele pe care le-am avut ca dansatoare, atunci cand eram tanara, fara sustinerea celor din familie. De aceea spun ca viata mea s-a schimbat mult, pe plan sufletesc - ma obisnuisem sa petrec mult timp impreuna cu sotul meu, Doru (n.r. - actorul Doru Rancea), alaturi de cateii nostri, si acesta este motivul pentru care acum Doru sta cat poate de mult cu mine, la Constanta.

- Din punct de vedere profesional, cum au evoluat lucrurile?
Dupa parerea mea, tot ceea ce s-a intamplat, s-a intamplat bine, din punct de vedere al performantelor pe care le-a realizat teatrul, intr-un timp atat de scurt. Am deschis sala noua in noiembrie 2005 (pentru ca in august, cand am fost numita, sala a intrat in renovare) si pana pe 5 martie am avut deja patru premiere, care se joaca cu sala plina - ceea ce nu s-a intamplat de foarte multi ani la Constanta. Avem regizori si coregrafi importanti, din Budapesta, New York...

- Cum ati reusit sa realizati acest lucru?
Dupa cum va spuneam, numirea mea a fost anuntata in luna august, cand majoritatea regizorilor importanti (atat din tara, cat si din strainatate) erau ocupati, pentru ca ei isi fac proiectele pe un an intreg si tot cam atunci incepe stagiunea. Prin urmare, am apelat la prietena mea, Saviana Stanescu, si ea mi-a recomandat un regizor tanar, fost student al lui Andrei Serban - Paul Bargetto, cel care a montat "Imblanzirea scorpiei". El a "spart gheata" si a facut ca salile sa fie pline. La primul spectacol cu public platitor erau, cred, vreo 60-70 de persoane in fata teatrului, care doreau sa intre si nu mai erau bilete. A fost un miracol: televiziunea si presa locala au venit imediat, pentru ca nu puteau sa creada ca se intampla asa ceva la teatrul din Constanta. A urmat premiera cu "Satra", spectacol pe care l-am montat eu si, de cand se joaca, biletele se epuizeaza la doua ore dupa ce au fost puse in vanzare.

- Pe cand ne putem astepta la premiera piesei "Satra" pe scena Teatrului National din Bucuresti?
Toata lumea ma intreaba de ce nu vin cu "Satra" la Bucuresti. Am 90 de oameni pe scena, iar impreuna cu cei care lucreaza in spatele scenei, se aduna 115-120 de persoane. Totul trebuie sa fie foarte bine organizat; e vorba de cazare, de transport si lucrurile trebuie bine puse la punct din punct de vedere financiar. La Constanta se joaca si acum cu casa inchisa. M-a amuzat mai demult o intamplare - desi, pe moment, m-a socat: eram in tren, in drum spre Constanta, si primesc un telefon pe numarul meu de serviciu (pe care nu-l stie toata lumea) si o doamna foarte indignata imi spune: "Nu conteaza de unde am aflat acest numar! Este inadmisibil ce se intampla! Nu e posibil ca, de doua saptamani, sa nu reusesc sa fac rost de bilete la 'Satra', iar mie imi trebuie patru locuri!". I-am spus ca pentru noi este o bucurie sa auzim acest lucru. "Ei bine, pentru mine, nu!". Am sunat dupa aceea la teatru si mi s-a spus ca doamna respectiva venise sa protesteze acolo - dupa ce fusese deja la agentia de bilete.

- Ce alte schimbari au mai survenit?
Un alt lucru foarte bun care s-a schimbat in viata mea este ca m-am reapucat de balet, dupa 15 ani. Nu m-am hotarat prea usor. Yvette Bozsik este o mare coregrafa pe plan international, are un CV mai mult decat impresionant si este decorata cu Legiunea Franceza. Este pentru prima data cand ea accepta ca un spectacol al sau sa fie interpretat de o alta trupa. Ea are o trupa la care se intra foarte greu. Si nu este vorba numai de acest lucru. Yvette are niste partituri absolut speciale in spectacolele sale, pentru ca este o dansatoare extraordinara si expresiva - si este prima data cand o partitura a ei este interpretata de altcineva. Iar acel "altcineva" am fost eu.
Daca mi-ar fi spus acest lucru inainte de a veni si as fi vazut pe caseta ce am de facut, nu cred ca ma apucam: nu mai aveam antrenament, stilul de dans este cu totul diferit fata de cel cu care suntem noi obisnuiti, iar timpul era foarte scurt. Noi in opt zile am "asimilat" spectacolul, am invatat toata coregrafia, pentru ca ea si-a trimis doi asistenti la Constanta, care ne-au predat stafeta. Am stat cu ei opt zile, iar trupa a repetat cu mine patru zile. Yvette a venit luni si vineri a avut loc premiera.

- S-a lucrat in timp record...
Intr-adevar, dar spectacolul a iesit atat de bine, incat Yvette ne-a dat telefon ca ne cheama impreuna cu trupa din Romania sa jucam la Budapesta - aceasta, desi ea are trupa la Budapesta! Vom juca doua zile la teatrul "Merlin", iar apoi a programat si alte turnee cu noi in Ungaria, ceea ce este mai mult decat o recunoastere a ei fata de noi.

- Puteti dansa din nou purtand poante?
Nu sunt in poante. Este o partitura in care pot evolua fara ele. Spectacolul este unul neoclasic, de dans modern. Este adevarat ca si in baletul modern se folosesc poante, dar norocul meu este ca actul doi e la piciorul gol, iar actul intai la un papuc mic de balet, si deci este o partitura pe care am putut sa o fac: foarte frumoasa, foarte grea, dar parca e facuta special pentru mine.

- Cum va impartiti intre viata profesionala si cea de familie?
Cand sunt singura la Constanta, fara sotul meu, stau la teatru cate 12 ore pe zi, spre disperarea angajatilor. Pentru ca, daca directorul ramane, foarte greu pleaca secretara, asistentul de regie... si ei se simt jenati pentru ca au familii, vor sa ajunga acasa, iar eu tot timpul mai am cate ceva de facut. In momentul cand vine Doru e mai usor, mai iesim la masa impreuna, dar altfel eu nu am de ce sa ies din teatru, si atunci stau acolo.

- Activitatea manageriala specifica va lasa timp sa va ocupati asa cum doriti de proiectele artistice?
Extrem de putin. Am montat foarte greu "Satra", spectacol pe care eu il stiam pentru ca l-am mai montat la Teatrul Maghiar din Timisoara. Dar cu greu iti faci timp sa cobori de la birou. Si acest spectacol a fost montat in timp record - o luna si jumatate. In context, vreau sa va spun ca, in septembrie, am montat la Opera din Constanta "Don Giovanni". Ei bine, cand nu ajungeam la birou, fugea secretara cu un maldar de hartii care trebuia semnate in momentul respectiv - pentru ca, eu fiind ordonator de credit si avand drept de semnatura, nu se cumpara nici benzina daca nu semnez. Din acest motiv nici nu prea pot sa plec din teatru.

- Stiu ca, in urma cu multi ani, erati balerina si aveati perspective promitatoare in domeniu. Cum v-ati revenit, moral vorbind, dupa accidentul in urma caruia n-ati mai putut dansa?
Atunci mi-a fost greu. Nu stiam sa fac altceva... Din toate punctele de vedere, a fost un capat de drum. Profesional, eu nu mi-am dorit niciodata sa devin creator de spectacol, din punct de vedere al celui care nu e pe scena. Mi-a placut mereu sa fiu interpret, nu sa fac eu coregrafia sau sa regizez. Nu mi-am pus niciodata problema, atat de mult imi placea sa creez eu personaje, ca interpret. In momentul in care mi s-a intamplat acest lucru - atat de brusc si atat de "fara cale de intoarcere" - am avut o cadere. Nu stiam si nu-mi doream sa fac altceva. Eram "pusa pe orbita" de la varsta de patru ani, cand am inceput sa fac balet. In acest domeniu, stii ca-ti inchei cariera in jur de 40 de ani, dar nu la 30! Si atunci am avut atat norocul de a fi sustinuta de familie, cat si sansa de a-l intalni pe Andrei Serban.

- Ce a insemnat pentru cariera dumneavoastra intalnirea cu acest regizor?
Exact in momentul cand traversam cele mai grele momente, mi-a oferit doua roluri in "Trilogia antica". Eu chiar ma amuzam cand, dupa intoarcerea sa in Romania, i-am dat telefon si i-am zis: "Domnu' Andrei, m-am apucat iar de balet, m-am cocotat pe scena, am innebunit la batranete". La care el imi raspunde: "Da, asa cum te-am cunoscut eu - erai cu piciorul in gips si cu parul rosu". In 1991, intalnirea cu Andrei a fost una dintre cele mai importante intalniri din viata mea, atat in plan uman, cat si profesional.

- La ce va referiti?
In afara faptului ca am avut sansa de a lucra cu el, in 1991 s-a infiintat Facultatea de Coregrafie, unde am intrat, iar dupa un an m-am mutat la Regie de Teatru, pentru a monta in continuare spectacole de balet sau opera - in nici un caz teatru. Dar, fiind obligata sa fac si regie de teatru (examenele pe care le aveam constau numai in mici exercitii de teatru), iata ca am avut sansa ca, in anul al doilea, prima mea piesa Cehov sa fie premiata si preluata de televiziune, castigand si titluri importante la diferite festivaluri din tara. Tot in anul al doilea, am realizat "Jocul de-a macelul", spectacol preluat de teatrul Bulandra, unde s-a jucat doi ani. In anul al treilea, am lucrat "Romeo si Julieta", care s-a jucat la sala mare a Teatrului National... Am avut, deci, sansa ca aceste spectacole sa fie preluate de teatre si, practic, toate spectacolele mele, pana la "Opera de 3 parale" si "Macbeth" a lui Eugen Ionesco, au fost examene.

- Pentru ca tot vorbeam despre curaj... Un act de indrazneala mi se pare si faptul ca v-ati schimbat numele de familie dupa casatorie. De ce nu v-ati pastrat numele prin care v-ati facut cunoscuta?
Important este sa ai curajul de a face ceea ce simti, ceea ce gandesti - nu ceea ce "da bine". Evident, era foarte bine ca Beatrice Bleont: ma stia toata lumea, era un nume pentru care am muncit 15 ani - era bine sa lucrez mai departe asa si sa apar in fata presei si a lumii mondene - din punct de vedere formal, intelegere, fericire conjugala si profesionala. Este simplu si multa lume face asta.

- De ce credeti ca se intampla astfel?
O frica, poate... Nu e usor, dupa ce te stie lumea de 15 ani ca Beatrice Bleont, sa dai telefoane prezentandu-te ca Beatrice Rancea si sa nu te recunoasca nimeni pana nu spui "fosta Bleont". "Aaa, pai de ce nu spuneti, doamna, asa?". Am prieteni din show-biz care mi-au reprosat ca mi-am schimbat numele, pentru ca numele acela insemna ceva, era o marca deja, amandoi eram o forta. Dar important este sa recunosti in ce punct al vietii tale te afli si sa fii in stare sa o iei de la capat. Nu spun ca e usor - este foarte greu, dar merita incercat. Si cred ca important este ce crezi tu despre tine, cum te privesti tu, si in ce masura accepti compromisuri pentru diferite motivatii. Eu nu spun ca oricine poate face ca mine sau ca va fi neaparat bine; dar, daca ai curaj si esti in punctul in care stii foarte bine ce vrei sa faci cu tine, cu viata ta si conduita ta morala...

- Cand ati fost ultima oara in concediu?
N-am avut concediu de mult timp. Din acest motiv, Doru e suparat si acum pe mine: in afara de 10 zile de "luna de miere" petrecute in 2001, imediat dupa ce ne-am casatorit, in Grecia, in insulele Santorini - dupa ce ne-am intors cu o gaura mareata in buget am aflat ca e cea mai scumpa regiune a Greciei - n-am mai avut vacanta, din pacate. Acum ne pregatim sa plecam la Las Vegas, unde are Doru un workshop. Anul trecut n-a reusit sa ma determine sa urc in avion. Mai nou, mi-e frica sa zbor. Inainte calatoream mult cu avionul, dar in contextul ultimelor evenimente, mi-e frica. Acum voi incerca. Adevarul este ca eu acasa ma simt ca-n vacanta: avem catei, gradina de zarzavat, pomi fructiferi, vie si imi place sa stau in curte.

- Se spune ca fiecare om pierde, la un moment dat in viata, un tren, despre care si-ar dori sa mai opreasca o data in gara sa. Pentru dumneavoastra, care este acest tren?
Eu nu am regrete: cred ca tot ce am facut, trebuia sa fac. De exemplu, in anul 1981, cand am terminat liceul de coregrafie, am avut sansa de a fi selectionata intr-o companie de balet a lui Marinel Stefanescu si a Lilianei Cosi. Am plecat intr-un turneu in Brazilia si trebuia sa-l continuam in Italia. In momentul acela, eu avand 19 ani, Marinel mi-a spus ca sunt intr-o forma foarte buna, si sa nu ma intorc in Romania, pentru ca se facea balet cum se facea (am dansat si la o temperatura de patru grade pe scena Operei si ningea pe noi in scena). Urma sa se dea auditii pentru companii de balet in Italia si mi s-a spus ca am sanse reale. Ei bine, acela a fost momentul de rascruce: el a plecat in Italia, iar eu m-am intors in Romania. Nu mi-a parut rau niciodata.

- Daca ati avea posibilitatea, ce intrebare i-ati pune lui Beatrice Rancea?
De ce toate lucrurile s-au intamplat astfel? Raspuns: pentru ca asa trebuia sa fie. Eu am incercat mereu sa am puterea de a crede ca tot raul este spre bine. Acest lucru m-a montat. Eugen Ionesco spune ceva foarte frumos... Intreba un calugar cum se roaga, pentru ca a avut un moment cand nu se ruga si, spre sfarsitul vietii, incerca sa se roage, spunand: "Doamne, ajuta-ma sa cred". Mi se pare foarte frumos... Trebuie sa crezi pana la capat, sa treci peste toate si sa nu abandonezi lupta, oricat ti-ar fi de greu. E amuzant: la 30 de ani mi-am schimbat cariera, la 40 de ani - numele... Sa vedem ce va fi la 50...