Andrei Aradits: „Cred că oamenii cărora le plac pisicile acceptă mai ușor conceptul democrației“

În câteva reprize de jogging prin pădurea înaltă din apropierea casei lui, Andrei ne-a dezvăluit dacă "Vlad" va avea o continuare, ne-a vorbit despre un viitor (cam utopic) în care va fi ineficient să-ți dorești să mai fii politician pus pe furat și ne-a făcut cunoștință cu Obama. Nu, nu Barack Obama, ci motanul lui negru, un exemplar superb și prietenos.

Când l-am provocat la un interviu pe fugă, Andrei Aradits n-a dat bir cu fugiții, deși nici ușor nu-i era: recunoaște că nu-i place alergarea, dar a acceptat să facem împreună câțiva pași în pădurea din preajma casei.

Un spectator de carieră și un actor în pantaloni scurți

Deși îl asigur din nou că n-o să scot sufletul din el, încearcă până în ultima clipă "să cădem la pace" și să facem interviul ca niște oameni "normali", la masă, la o cafea, nădăjduind că mai poate schimba ceva. Nu-i cale de întors, așa că, echipat în șort, tricou și pantofi de alergare, Aradits e împăcat cu soarta și zâmbește în timp ce se pregătește pentru ceva nou în repertoriul lui: rolul de alergător. Actorul din el iese la iveală și interpretează onorabil și această partitură, deși recunoaște că "scenariul" primit îl cam pusese pe gânduri la început.

Facem câțiva pași de alergare prin pădure și Andrei îmi spune de ce nu-l atrage sportul ăsta:
- Ai încercat vreodată?
- Daaa...
- Singur?
- Nevastă-mea m-a tras după ea. În Herăstrău.
- Și? Nu ți-a plăcut?
- N-a ținut.

E clar că pe drumul ăsta Andrei n-o să meargă, darămite să alerge! Nu-i place și pace! Se declară un sedentar convins, deși a fost prezent la maratoanele și semimaratoanele pe care le-a făcut soția lui, Andreea. E un spectator de carieră, dar cu toate astea intră în formatul interviului și face câțiva pași de jogging.

Când se sprijină de un copac și începe să mimeze diverse stări legate de alergare (începe să se joace și se preface că se încălzește, apoi se arată obosit, ca să dea bine în poze), ca un alergător profesionist, e clar că am de-a face cu un actor profesionist în pantaloni scurți, tricou și pantofi de alergare, în pădurea din Voluntari.

Trecem fără să ne dăm seama pe terenul lui preferat - actoria. El crede că persistă o imagine greșită despre profesia asta:
- Are o imagine greșită. Lumea își imaginează despre actorie cu totul altceva. De obicei, crezi despre tine că ești o ființă liniară: "Eu n-aș face niciodată asta, eu sunt așa." Te definești cumva, cu niște bariere. Și în funcție de asta, ăsta ești tu. În momentul în care interpretezi un rol, vrei, nu vrei, ești obligat să abordezi alte perspective. Și-ți dai seama, că da, ai face asta. E o definiție foarte deșteaptă a actoriei: a trăi cu adevărat în circumstanțe imaginare.

- E de fapt cât bați cu lanterna, dar dincolo de lumina ei mai e ceva și nu știi ce e...
- Mai e ceva și nu știi ce, că n-ai fost acolo. Asta mi se pare cel mai frumos în actorie. Și atunci, în momentul în care tu însuți îți dai seama că ceea ce crezi despre tine e destul de volatil, ego-ul, conceptul că "eu fac, eu nu fac" e mai topit, dispare, e mai puțin important. Asta mi se pare cel mai frumos la această profesie.

Între timp, am uitat să alergăm. Georgiana, fotografa noastră care "ne vânează" cu camera foto, stă cu "tunul" pe noi, așa că trebuie să reluăm alergarea. Mai mult vorbim decât alergăm, dar în poze nu se vede asta. Andrei improvizează din nou - se sprijină cu brațele de trunchiul unui copac, cu capul în jos, scoate limba, e stors, de parcă tocmai a terminat de alergat vreo 10 kilometri.

"Aș putea să fiu șofer de Uber în Canada"

Ședința foto merge înainte, mai facem câțiva pași în alergare, nu mulți, să nu exagerăm, apoi ne așezăm pe o buturugă să mai stăm și noi ca oamenii de vorbă:
- Ți-ai dorit dintotdeauna să fii actor?
- Nu. S-a nimerit. Sunt două motive. Unul subconștient - mama a fost actriță în tinerețe și după aia a ajuns regizor tehnic la Teatrul Giulești și când n-avea cu cine să mă lase acasă mă ducea la teatru. Așa că eu am debutat la cinci ani. La Teatrul Giulești. Și, orice ar zice orișicine, e ceva interesant și magic faptul că fiind copil, vedeam toată lumea aia, vedeam costume, mă învârteam pe sub rochii, auzeam replici, știam piesa pe dinafară înainte să se joace. Ăsta a fost un motiv. După aia, când am terminat liceul, nu am fost un elev strălucit, mai aveam o variantă la limbi străine, că aveam ureche muzicală și memorie bună și știam bine și engleză. Aveam variantă pentru limbi străine și pentru teatru, am dat cu banul și a ieșit teatrul.

Dar n-a fost așa, un vis, nu mi-am imaginat că voi fi actor. Nici acum nu cred. De exemplu, pus în situația respectivă, s-o iau de la capăt, aș putea să fiu șofer de Uber în Canada dacă lucrurile se împut aici.
- Chiar, ce te-ai vedea dacă n-ai face asta?
- Cred că o profesie care are legătură cu oamenii - chelner, ghid, profesor... Asta cu eu singur în birou nu mi se potrivește. Mai sunt și oameni care se descurcă bine în turnul lor de fildeș - pictorii, contabilii. Există și ăștia, singuratici, cărora le e bine așa. Eu am nevoie să vorbesc. Ideal, aș vrea să fiu un guru, oamenii să mă aduleze. Dar nu așa, 20... un milion cel puțin... Eu să stau așa, într-un halat, și să spun niște cugetări și ăstora să li se pară că spun ceva extraordinar.
- Dar să știi că există așa ceva, se cheamă...
- Mentoring?
- Mentoring, speaker...
- Mă frânează conștiința. Pentru că știu că uneori oamenii competenți tac din gură. Știi cum e, ăla care nu știe îi învață pe alții.
- E simțul ridicolului, dacă-l ai, te frânează...
- Nu prea-l am foarte tare, că de-aia sunt actor. Ai nevoie să fii narcisist și schizofrenic și manipulator emoțional. Sunt trăsături de caracter de care ai nevoie - folosite în scop nobil, sunt bune.

"Dacă taci, toate scuzele se topesc"

 

Ne întoarcem la alergare. Și atunci mă ia el la întrebări:
- Dar tu de ce alergi ca nebunul așa? Și râde.
Are de ce și nici nu-i primul care e curios să afle motivul.
- Zi, zi, ce te mână-n luptă? - mă iscodește el.
Îi spun că a fost o scânteie care m-a trezit și că alergarea mă întoarce de multe ori în copilărie - pentru mine e ca o joacă.
- Să mor eu, cel mai scârbos hobby pe care pot să mi-l imaginez - îmi zice. Și râde cu poftă.
- Noi asta vedem în alergare, o joacă.
- Păi da, dar joaca are alte... frate, pune-te, pac-pac-pac, ascunde-te... hai! Un-doi-trei! Asta... și scoate limba, epuizat, privind plictisit în jos.
- Câteodată, alergarea are legătură cu solitudinea, cu evadarea, cu faptul că ești doar tu cu tine - încerc eu să-i explic.

Și atunci începe el să-mi spună cum e cu solitudinea:
- Nevastă-mea mi-a povestit că la yoga e acum o dileală din asta, să taci dracu' din gură vreo zece zile, în care nu mai zici nimic, nu telefon, nu țigară, nu alcool. Ideea e să taci dracu' din gură. Uite, o să-ți zic și care e legătura cu actoria. Oamenii se mint des pe ei înșiși. Cu toții ne mințim într-un fel - că, de fapt, eu sunt mai bun decât cred sau poate sunt mai rău decât cred - avem cu toții un fel de ochelari roz care reprezintă perspectiva noastră asupra vieții. Dacă taci, cred, toate scuzele astea se topesc. Avem nevoie să credem că mâine o să fie mai bine ca ieri, că, de fapt, eu totuși sunt un om moral, că, stai un pic, cu ce-am greșit... Și dacă dispare asta, nu mai niciun alibi, că sunt multe scuze psihologice, tertipuri de-astea pe care ne sprijinim... și cred sincer că poate abia atunci, dând la o parte tot zgomotul din creier, dispare.

- Ai primit vreun rol pe care l-ai fi refuzat sau în care nu te-ai simțit în largul tău?
- Nu rolul e problema; contextul e problema. Am jucat în piese proaste, cu regizori neinspirați, mi s-a întâmplat. Am jucat în reclame bune, am jucat roluri bune în piese proaste. Dacă lucrurile ar fi mai clare, mai simple, toată lumea ar face numai lucruri bune. Toată lumea ar face o rețetă care ar fi bună și atunci orice piesă ar fi un succes.

Ne oprim din nou din alergare; până aici, Andrei a ținut bine la efort, mai ales că a și vorbit în timpul ăsta. Are potențial, dar el nici să n-audă! Mai bine trecem la ce-i place. Și lui îi place să facă tot felul de experimente în bucătărie.

- Mai gătești?
- Eh... avem grătar! Am făcut tot felul de chestii la grătar și sunt fericit.
- Ceea ce n-aveai la apartament...
- N-aveam la apartament... cum să faci mici la balcon?! Și mi-am cumpărat și un ventilator, în caz că se face fum, să pot să-l alung, sunt om care crede în comunitate și nu vreau să deranjez vecinii. Și am făcut în curte și mici, dovlecei... și vreau să fac porc de-ăsta care să stea șase ore... slow cooking, chestii... dar ăla trebuie afumat, de fapt, că șmecheria e fumul. Eu mi-am luat pe gaz. Pe de altă parte, nici nu vreau să stau să fac cu lemn, cu cărbuni, că mă omoară, nu mai apuc să fac nimic. Dar așa, pac-pac, îi dai drumul.

- Aragazul vechi de la proiectul "Singur Cook" îl mai ai?
Îmi răspunde pe tonul cu care un șofer te anunță că "l-a lăsat" mașina:
- A murit aragazul... i-a murit arcul de la ușă. L-am iubit.
- Cea mai mare mândrie a ta din ce ai gătit care a fost? Rața aia pe care ai făcut-o cum a fost?
- Aia a fost o nenorocire.
- Ai avut și orori?
- Am multe, am făcut orori.

Uite una: mie-mi plac condimentele. Pe mine mă pierzi la cumpărături când ajung la condimente. Le strâng. Și odată am fost cu soția în Maldive și am luat niște condimente de acolo, evident. Ce erau condimentele alea de fapt: erau... ton. Tonul e scump. Se tranșează tot ce e bun și se dă la o parte și mai sunt niște oase. Alea le iau, le toacă, le usucă și le amstecă cu diverse mirodenii. Și am luat vrei trei borcane din alea, de nu știu la ce Dumnezeu să le pun. Am încercat și eu, la un moment dat - am luat niște pește și am făcut un soi de... tocăniță, de ceva cu pește și cu niște legume... Trebuia să pui puțin, că era un ton împuțit și mergea pus un pic peste orez, ceva... Cert e că fi-miu mi-a zis că are gust de gunoi... dar eu am mâncat-o! Pentru că eu cred în asta: ai greșit, mănânc-o! N-a mâncat nimeni, eu am mâncat-o.
- Nu cumva asta ar trebui să facă și ăștia pe la ministere? Ai comis-o, du-te și asfaltează tu cu roaba mai departe! - îl provoc.
- Vrei să intrăm în discuția asta? - mă întreabă.
- Păi e treaba asta cu "mi-asum": OK, mâine plec, ies la pensie, dar mi-asum... uită-te la Caracal: mi-asum, am ieșit la pensie. Ai greșit plăcinta, mănânc-o!
- E cuvântul ăsta - îmi asum. Ai greșit-o, mănânc-o!

"Mi-am pus problema emigrării"

Când dialogul nostru ajunge la nivelul de neasumare din societate, în timp ce ieșim din pădure, Andrei îmi face o mărturisire neașteptată: a avut momente când s-a gândit să plece definitiv din România.
- Anul trecut și anul ăsta a fost prima oară în viața mea când eu, realist, mi-am pus problema emigrării împreună cu soția. Chiar a fost așa: "Ne cumpărăm o altă casă aici sau strângem banii și emigrăm definitiv?". Și dacă nu apărea contractul ăsta cu "Vlad", mă gândeam sincer. Problema e că deocamdată eu fac ce-mi place și sunt și plătit pentru asta și nu știu dacă fiind șofer de Uber în altă parte pot să am nivelul de trai de aici. Dar eu fac parte dintre niște norocoși. Nu suntem mulți. E un soi de bulă lumea în care trăiesc... Cred că asta e singura salvare - o lume individuală, ne închidem toți, unii citesc, unii se uită la filme... mai scoate capul din când în când, dacă e grav mai ieșim în Piața Victoriei...
- Cu "Vlad" cum e? Al doilea sezon a scos audiențe foarte bune...
- Sunt foarte bucuros nu pentru că fac eu parte din proiect. Uite, la un moment dat, o țară mică precum Slovenia avea vreo șapte sau zece proiecte naționale de ficțiune. Ori, la noi, în România, genul ăsta dispăruse. M-am bucurat foarte mult că Pro TV-ul a băgat bani în asta, că era cu risc, și-au asumat, apropo de asumare. Arată bine și ne-am străduit să arate bine...
- Sezonul doi cum este față de primul?
- Cred că s-a pus accent mai mult pe acțiune. Primul avea mai multe viori. Din montaj au încercat să le facă mai scurte, mai rapide, cu mai multe peripeții, mai apar și alte personaje. Și eu am fost curios să văd ce se întâmplă.
- Așa cum e făcut acest sezon, poate exista și sezonul 3?
- Cred că e posibil. Și orice serial care se respectă, la sfârșit, mai lasă mortul să clipească un pic.

Ieșim din pădure și ne îndreptăm spre casa lui, aflată la doi pași de lizieră. Gata cu alergarea, însă discuția noastră continuă.

- Cum te refaci după o zi grea, când stai mult la filmări?
- Acuma, greu... uneori ți-e frig, că filmezi nu știu unde sau ți-e cald, că ești în costum și transpiri. Dar greu... mie-mi place ce fac! De exemplu, momentele mele de suferință la filmare nu sunt între acțiune și stop, sunt între stop și acțiune, când stai în stand-by și trebuie să stai pregătit și sunt și ore în care trebuie să stai și nu poți să te duci undeva, că mai e o scenă, și stai și stai... Lucrurile sunt în mișcare tot timpul. Trebuie să fii pregătit. Și stai. Uneori, stai trei ore. Și te apucă damblaua atunci. Asta este cel mai greu. Așteptarea asta este odioasă. Unul dintre cele mai grele lucruri este gestionarea plictiselii. Îmi iau Kindle-ul și citesc. De dormit nu poți să dormi. Mă uit la seriale, dar cel mai sănătos e să stai să citești. Că dacă stai de vorbă prin spate, prin culise, asta te seacă de energie și pe urmă vine "Motor! Acțiune!" și ești fleașcă.

Trecem pe lângă "acel" Tico verde. Mașina care l-a slujit ani la rând și de care Andrei nu se poate despărți.
- Îl mai folosești?
- Da!
- Mergi cu el?
- Da. Acum, că a venit răcoarea, da!
- N-are aer condiționat...
- N-am aer. Vara nu e de Tico. Dar eu nu înțeleg de ce face lumea mișto de el. E o mașină eficientă. Pentru orice.

Zi-mi altă mașină care să coste maximum 2.500 de euro când am cumpărat-o să bagi maximum 1.000 de euro, cu tot ce înseamnă piese și schimbând orice, și să meargă. Merge! Și a luat și ITP-ul! Acum trebuie să-l fac din an în an, că de la o vârstă știi cum e... I-a căzut o bucată de tablă, săracul... Am un mecanic care se ocupă. Dar și ăsta, mă rog de el: "Te rog eu mult, uite, bate ceva" - "Dă-i și tu muzica mai tare! Dacă mă bag acum în ea, cine știe ce mai găsesc, las-o așa! Când o muri, o muri și cu asta basta!".

"Când anume o problemă s-a rezolvat nevorbind despre ea?"

- Apropo de filme: ce n-ai făcut până acum și ți-ar plăcea? Comedie, de exemplu?
- Ah... ce-aș vrea!
- Ți-ar plăcea?
- Daaa... da... Îți spun ceva ce mi-ar plăcea foarte tare și n-am mai văzut: comedia de situație. Unul dintre filmele mele e "Petrecerea", cu Peter Sellers. Acum, gândește-te cum crezi tu că arăta scenariul? Mergem acum, e o petrecere, Peter dă-i drumul! Toate erau cumva legate acolo. "The Office" are, cumva, aceste, tente... pe alocuri. E un gen de comedie pe care eu-l ador și care nu se mai face. Așa ceva mi-ar plăcea, mi-ar plăcea la nebunie! Acum e totul foarte delicată toată povestea cu corectitudinea politică. E oribil, e o prostie. Dă-mi un exemplu de comedie care nu ofensează pe nimeni! Definiția comediei este că eu cu tine râdem de altcineva. Sau eu râd de mine. Sau râdem de un lucru. Comedia este ofensatoare, ăsta-i scopul ei, de-aia râzi. Singurul lucru ofensator la comedie mi se pare comedia proastă. Când bancul e prost în sine și nu-i amuzant, aia-i ofensator. Asta e o unealtă minunată a speciei. De-aia avem simțul umorului: să poți să fii în cea mai nenorocită situație și să ai puterea și să ai acest intrument, să râzi, pentru că în acel moment problema se minimalizează și asta mi se pare miraculos în comedie. Când anume o problemă s-a rezolvat nevorbind despre ea? Dacă nu mai avem voie să pronunțăm cuvântul "nigger" o să dispară rasismul?!

"Eu nu pot să completez Declarația aia, 200"

- Câte profesii îți mai permit să te joci în timp ce muncești, așa cu tot sufletul?
- Cred că idealul fericirii ăsta ar fi: să poți să faci să-ți placă ceea ce faci. Am văzut în viața mea chelneri care cred că erau născuți pentru asta, bucătari care se bucură când le mănânci mâncarea... Cred că asta ar trebui să facă un părinte și un sistem educațional, să vezi: iei plodul ăsta, ce-i e ușor să facă?
- Dar nu poți să iei mereu în viață ce-i mai ușor...
- Ba nu, ce-ți place, că poate să-ți placă ceva ce nu-i ușor. Despre asta e vorba: ce ți-e ție ușor să faci. Eu nu pot să completez Declarația aia, 200. Nu înțeleg! Numai când văd cuvintele astea "estimare venit"...
- "Regularizare", îți mai dau un cuvânt. "Decizie de impunere"...
- Ăsta este un limbaj care mă îngrozește. Am senzația că e un vârcolac. Nu înțeleg nimic. Mă sperie, mă panichează, mă milogesc mereu de câte o contabilă să-mi completeze și mie declarația...
- E logic cumva. Natura profesiei tale, ca și a profesiei mele, de altfel, este creativitatea, iar aceste formulare au tendința să unifice lucrurile...
- Sunt oameni cărora le plac regulile. Creativitatea nu se rezumă la artă. Creativitatea cred că e abilitatea de a găsi o soluție în afara paradigmei. Noi, românii, datorită unui sistem de reguli extrem de flexibil, suntem un popor creativ. Nu e neapărat o plăcere, pentru că prea multă creativitate... Nu vrei creativitate la doctor, nu vrei creativitate când te operează de apendicită, nu vrei creativitate în punerea bordurilor, nu vrei creativitate la Cernavodă. Vrei ca cineva să respecte, totuși, niște reguli. Nu vrei creativitate în sistemul de justiție... nu vrei creativitate la constructorii care-ți fac casa: "Da, dom'le, n-am avut dinaia și am pus din aialaltă. Ține? Ține! Merge!>>." E delicat!

"Când ai o profesie pe care o face cu pasiune, ăla e hobby-ul tău!"

Îl întreb apoi cu ce-și ocupă de obicei weekendul. Andrei îmi spune că-i place să vadă seriale, să citească și pur și simplu să stea. "Lumea mă întreabă de hobby-uri și asta e foarte bizar. N-am hobby-uri", punctează el. Și explică imediat de ce: "Mie îmi place profesia mea. Adică întotdeauna am bănuit că ăsta e hobby-ul meu. Când aud un actor spunând că are un hobby, e ceva suspect la el: când ai o profesie pe care o faci cu pasiune, ăla e hobby-ul tău!".

Andrei mărturisește că e o fire nocturnă. Diminețile îi sunt antipatice și preferă să ia fiecare zi ușor, îi place să aibă timp pentru a-și "peria" pe îndelete gândurile.

Și așa a observat cât de simplu e să e detașezi de presiunea timpului, de stres și, implicit, de consecințele nefericite ale grabei:
- Dacă pleci cu juma' de oră, cu o oră mai devreme, e ceva. Pui muzică în căști, ai și un sentiment de superioritate: îi vezi pe ăia toți care se chinuie - bip! bip! bip! Și tu le zici în trafic: <<Da, poftiți, e în regulă!>>. Dansezi, zâmbești.
- Ar trebui să preiau și eu sfatul ăsta.
- Atâta trebuie: pleacă mai devreme. Habar n-ai cât de relaxat vei fi. Sau e faza aialaltă: întârzii. Așa, și?!

N-apuc să mă gândesc bine dacă mi-aș permite acest "așa și", căci Andrei plusează:

- Bine, mai e o șmecherie pe care am învățat-o în facultate: știi zilele alea în care totul îți iese nasol. Alea când... <<da, ajung, ajung! Scuze, n-am ce să fac! Imediat! Îmi cer scuze!>>. Există zile din astea. În ziua aia, când ești în climaxul paranoiei, dacă poți, dacă poți să te oprești, te dai jos din mașină, te așezi pe bordură, îți iei o țigară - ideea de țigară e o formulă - și stai. 5 minute pe ceas. Da' stai. Vreau să-ți zic că este un sentiment... îi vezi pe toți ăia că aleargă și tu stai liniștit și-ți dai seama că se rezolvă. 5 minute, dar nu mai puțin, stai. 5 minute bagă-ți picioarele. Stai. Și îți dai seama că tot balamucul ăsta e-n capul tău și dacă-l dai la o parte, ce se întâmplă? Operezi? Moare cineva? E ca-n Matrix!.

Acasă la Obama

Scanăm puțin realitatea socială și politică și, chiar dacă nu prea avem motive de optism, Andrei oftează puțin, apoi întrevede o rază de speranță: "Situația e următoarea: eu cred că oamenii decenți sunt mai puțin vizibili. Mârlănia se vede mai tare, mai ales când este subliniată. Că la televizor asta se subliniază, din păcate. Că un băiat bun trebuie să facă naibii un act eroic ca să fie băgat în seamă. Cred, sincer, că există oamenii ăștia. Doar că nu sunt vocali. Iar sistemul are niște încheieturi. Iar în acele încheieturi dacă pui un competent, pleacă după aia dominoul: îl dau afară pe ăla, îl dau pe ăla. Până când devine ineficient să devii politician. Dacă dispar posibilitățile de a fura din bani publici, n-o să mai fie niciun șarlatan politician, că nu mai rentează."

Și cum ajungem la politicieni, hop, intră pe ușă Obama. Nu fostul președinte american, desigur, ci motanul negru al familiei Aradits, așa îl cheamă. E cam înfometat după ce a cutreierat prin cartier și se duce direct spre castronelul lui cu bunătăți. Spre deosebire de temerarul Obama, care, ca orice motan, stăpânește zona, partenera lui cu care împarte teritoriul, Zola, o roșcată superbă, este "stăpâna" casei. Ea nu prea părăsește interiorul și preferă să se oprească la jumătatea scării ce duce la etaj, privindu-ne de sus cu îngăduință. Atitudine tipic pisicească - această aristocrată ne dă clar de înțeles că nu se coboară la nivelul nostru, al oamenilor. Nu este o demonstrație de aroganță, ci pur și simplu de inteligență. În preajma ei, ne simțim tolerați.

Andrei îmi povestește că după mutarea din apartament, libertatea de care au nevoie pisicile lui încă e o provocare. Le-a luat ceva timp să înțeleagă că nu le pot scoate la infinit în lesă, prin curte, ca să nu le piardă - până la urmă, și-au luat inima-n dinți și le-au lăsat să exploreze, să sară gardul și să plece, sperând că se vor întoarce. "Pentru ele, gardul nu este un obstacol, e o formă de relief", glumește Andrei. "I-am zis soției: ori nu-i mai lăsăm afară, ceea ce nu-i OK, ori îi lăsăm și sperăm că o să fie bine. Și apoi am tot văzut pisici în zonă și sunt aceleași pisici, ceea ce înseamnă că au o rutină", explică el.

Ca iubitor de pisici, Andrei crede într-o teorie: "Cred că oamenii cărora le plac mai mult pisicile sunt oameni care acceptă conceptul democrației mai ușor pentru că un câine vrea un zeu, nu e dictatorial. Pisica nu-i așa: eu îi respect enorm independența. Pentru că să ai tipul ăsta de atitudine și să fii leu, e OK, dacă ești în fruntea lanțului trofic și ești cel mai tare din parcare. Dar să ai aceeași atitudine și să fii o gâlmă de asta... nu pot decât să respect chestia asta."

 

Foto: Georgiana Iosef