Dosar Eva: Bob Geldof la Bucureşti, în vremea dictaturii lui Ceauşescu. Imagine inedită!

Martie 1982.

Pe atunci nu era Sir! Avea 30 de ani, cânta punk cu Boomtown Rats şi nu se trezea niciodată din Guinness şi Smirnoff. În acea lună, în acel an, un irlandez, Bob Geldof vine cu trupa lui la Bucureşti şi susţine la Polivalentă trei concerte! Nemaivăzut, nemaiauzit, un grup de top din Marea Britanie cânta în Bucureştiul celui mai negru deceniu comunist! Şi ce cânta, punk, “expresia cea mai decadentă a muzicii”, cam aşa scria presă oficială.

Cine l-a adus, cum şi ce l-a tentat pe Geldof să vină, nu ştie nimeni, dar variante există, din simpatie pentru săracii planetei - noi eram acolo… pentru afaceri cu lemne, se zvonea chiar atunci că a achiziţionat o mare cantitate de cherestea în contul biletelor vândute, bilete care, oricum nu aveau preţul “ca afară” sau că a venit pur şi simplu din curiozitate să vadă viaţă de dincolo de Cortina de Fier.

Bob Geldof, astăzi, la 62 de ani

Concertele au fost un delir, o dezlănţuire totală, cu mult peste ce produsese Phoenix în urmă cu cinci ani, înainte de a fugi în Germania Federală. Primul spectacol chiar era să fie anulat din cauza altercaţiilor dintre miliţieni şi fanii care dansau şi vroiau să fie cât mai aproape de scenă, printre ei aflându-se şi autorul acestor rânduri, spectator, dar şi fotograf de eveniment!

Polivalenta a făcut realmente explozie când s-au auzit primele acorduri din “I Don’t Like Mondays”, marele lor hit, piesă lansată în 1979, săptămâni întregi pe primul loc în Anglia şi în lume, mai puţin în SUA, pe motiv că textul se referă la un act criminal al unei adolescente care, într-o zi de luni, pentru că se plictisea, a împuşcat nebuneşte elevi, profesori şi poliţişti la o şcoală din San Diego, iar când a fost anchetată a răspuns că ei nu-i plac zilele de luni!

Întâlnirea de la Athenee Palace

În România acest fapt divers nu se ştia, versurile cântecului nu erau nici ele foarte explicite, dar toţi cei 12.000 de fani din sală, le ştiau şi cântau împreună cu Geldof.

În acel vacarm am reuşit să fac şi fotografii, dar cel mai mult îmi doream un autograf de la Bob Geldof!

Ceauşescu a interzis ca formaţiilor străine să mai vină în România

La sala era imposibil, era bine “izolat”, am hotărât să-l caut la hotel, dar întâi am mers la laborator, am developat filmul, şi am scos câteva fotografii din concert. Aproape de miezul nopţii intram în Athenee Palace cu speranţa că apare. În ’82, restaurantele nu aveau încă restricţii de program, aşa că am mers la braseria din stânga intrării şi, ca de alte multe ori, am luat o porţie mare de cartofi prăjiţi cu un Radeberger! Aşteptam. Aşteptare de fan!

Aproape de ora unu, apare într-un maieu alb, asemănător celui din concert, cu bretele lăbărţate, agăţate de nişte pantaloni foarte largi.

Foarte natural, mers legănat, defilează printer mese, zâmbeşte la toată lumea,se aşează, moment în care merg la el să-i dau câteva fotografii, oprind una pe care îi cer un autograf, document foto care se află în cuprinsul acestui material! După o scurtă discuţie vine surpriza cea mare, mă invită şi la concertul de a doua zi şi nu oricum, adică am să plec cu ei de la hotel cu micobuzul şi am să stau cu ei pe toată durata concertului. Wow, ceva extraordinar pentru un tânăr. Bob Geldof nu mai avea pentru mine niciun defect!

Tot ce aflam ulterior despre el erau bonusuri! În acelaşi an, 1982, a jucat în The Wall şi asta mi se părea unul dintre motivele venirii sale în România. Acţiunile lui umanitare, concertele de binefacere unde avea invitate nume imense ale muzicii, Live Aid, acordarea titlului de Cavaler al Regatului Unit de către Regină, toate astea îi sporeau aura şi admiraţia a milioane de fani.