Astăzi se împlinesc 25 de ani de când Roberto Sandu a fost împuşcat în Piaţa Universităţii. Avea 22 de ani, era căsătorit, iar la data morţii, fiica lui avea câteva săptămâni. Roberto Sandu a fost colegul meu de clasă. Şi în fiecare decembrie îmi aduc aminte cu bucurie de el.
În memoria mea a rămas un adolescent de înălţime medie, brunet, părul şi-l purta lipit de cap cu o freză pe partea stângă.
Ţin minte că în clasa a XII-a, în primul trimestru, şi eu şi el eram pe cale să rămânem corigenţi la filosofie (cea marxistă, bineînţeles). Era anul 1986 şi amândoi ne certasem cu profesorul, un om de treabă, dar şeful propagandei comuniste din liceu. Ne certasem cu el pe prostiile de lecţii pe care ne punea să le învăţăm pe de rost. Părinţii noştri au fost chemaţi la şcoală şi rugaţi să îndrepte situaţia. Mama lui Roberto era extrem de afectată, la fel şi mama mea care-mi m-a anunţat că vom fi exmatriculaţi. Până la urmă, situaţia a fost rezolvată cu promisiunea mamei că va contribui cu câte prăjituri, checuri şi cozonaci va fi nevoie pentru comisia de bacalaureat din iunie când urma să avem examen.
După ce am terminat liceul nici eu şi nici el n-am intrat la facultate şi am plecat în armată. La 18 ani am fost chemaţi să ”servim patria”. De fapt, nu aveam niciun viitor. Singura noastră şansă ar fi fost să fugim cumva din ţară. Vieţile noastre s-au separat. Locuiam în cartiere diferite şi nu prea aveam prieteni comuni. Pe atunci nu exista nici Facebook, nici smart-phone-uri. Mutarea cuiva din cartierul Militari în Drumul Taberei îl depărta de viaţa trecută mai abitir decât dacă un tânăr din România de azi ar decide să se stabilească în Marea Britanie.