Cea de a XVII-a editie a Festivalului International "George Enescu" ar putea fi caracterizata, in contextul de fata, ca fiind o nesfarsita cutie miraculoasa, de unde apar necontenit cadouri la care visam de mult si pe care nu credeam ca le vom primi vreodata. Alaturi de cateva mii de spectatori, am primit un astfel de cadou in seara zilei de 11 septembrie, cand s-a desfasurat unul dintre cele doua concerte sustinute in cadrul acestei editii a festivalului de Orchestra Filarmonica din Israel si dirijate de inegalabilul Zubin Mehta. Impreuna, acestia i-au readus la viata pe Wolfgang Amadeus Mozart si pe Gustav Mahler, oferindu-ne posibilitatea de a-i cunoaste dintr-o noua perspectiva si de a-i intelege asa cum nu am fi putut sa o facem in alte conditii.
Nu stiu daca am fi auzit vreodata de medicul Zubin Mehta... si cu atat mai putin, nu stiu daca ar fi fost posibil sa influenteze atat de multi oameni, asa cum o face in calitate de dirijor. Iti suna neverosimil? Cu toate acestea, initial Zubin Mehta intentiona sa devina medic. La varsta de 18 ani, a abandonat insa ideea unei cariere in medicina si s-a inscris la Academia de Muzica din Viena. Sapte ani mai tarziu, conducea atat Orchestra Filarmonica vieneza, cat si pe cea din Berlin, iar mai tarziu, in 1969, s-a alaturat orchestrei filarmonicii israeliene. In 1977 a fost numit director pe viata al acestei formatii si de atunci, continua sa concerteze impreuna.
Coroborand concerte, sesiuni de inregistrari si turnee, Zubin Mehta a dirijat pana in prezent peste 1600 de concerte in intreaga lume. La unul dintre acestea am avut privilegiul de a ma afla in sala...
Repertoriul concertului din aceasta seara include simfonia "Jupiter", de Wolfgang Amadeus Mozart (ultima lucrare a sa de acest gen) si simfonia a VI-a "Tragica", de Gustav Mahler.
Sala Palatului, unde se desfasoara concertul, devine treptat neincapatoare pentru multimea celor doritori sa impartaseasca o mostra de perfectiune, asa cum sunt recunoscute toate spectacolele sustinute de orchestra filarmonicii israeliene sub bagheta maestrului Zubin Mehta. La ora 19.30, dupa ce membrii orchestrei si-au ocupat locurile, dirijorul apare pe scena. Pentru o clipa, nu se inregistreaza nici o reactie vizibila in randul auditoriului. Cu siguranta ca, asemeni mie, spectatorii sunt coplesiti de prezenta impunatoare a lui Mehta.
Lucrarea aceasta este considerata de majoritatea criticilor drept capodopera simfoniilor compozitorului, fiind, alaturi de celebrul Recviem, piesa cel mai des interpretata de majoritatea orchestrelor care aleg lucrari ale lui Mozart. "Extrem de intensa, patimasa, artistica, patetica, sublima" - sunt numai cateva dintre epitetele prin care criticii au descris aceasta compozitie.
Pentru Mozart nu a fost decat "o simfonie", dar auditoriul i-a atribuit cele mai diverse denumiri: vorbitorii de limba germana i-au spus "simfonia cu fuga finala" (fuga fiind definita drept o forma muzicala polifonica pe doua sau mai multe voci, in care o melodie expusa de o voce este reluata pe rand de celelalte voci si dezvoltata dupa o serie de legi specifice); in Marea Britanie a devenit "Jupiter", un nume atribuit de un impresar. Explicatia este simpla: germanii si austriecii interpretau muzica din perspectiva laturii intelectuale, concentrandu-se asupra aspectelor de ordin tehnic ce distingeau simfonia de alte lucrari de acelasi gen, in timp ce britanicii au facut o serie de asocieri de ordin neoclasic: maiestuozitate, noblete si nemurirea zeilor.
Simfonia "Jupiter" vorbeste despre dragostea de muzica a fiecaruia dintre noi, indiferent ca o constientizam sau nu. Pe de o parte, avem ocazia sa savuram constructia complexa si influentele incontestabile ale secolului al XVIII-lea, prezente in textura sonora; pe de alta parte, impartasim splendoarea trompetelor si a tobelor, exprimand dramatismul si emotia puternica din cea de a doua parte.
Lucrarea incepe cu o juxtapunere clasica de ritm intens, respectiv lent - amploarea orchestrei in ansamblu si serenitatea corzilor. Este cumva asemanator cu ceea ce ar fi scris compozitorul Antonio Salieri, sau oricare altul contemporan cu Mozart care ar fi incercat sa ne capteze atentia. Dar simfonia "Jupiert" este o piesa care ne permite noua, ascultatorilor, mici pauze de ritm si forta dramatica, "inselandu-ne" parca pe alocuri prin acordurile lente, numai pentru a reveni la maximul de intensitate cateva clipe mai tarziu... Numai Mozart ar fi fost capabil de asa ceva.
Andantele din partea a doua, opunandu-se ritmului navalnic din prima parte, este reprezentativ pentru stilul componistic al lui Mozart. Atat de mult, incat atunci cand Joseph Haydn a primit vestea mortii compozitorului, a inclus aceasta sectiune in simfonia numarul 98 la care lucra la vremea respectiva. Desi este scrisa in cheie majora, este intunecata si ravasitoare; gingasele viori confera o nota de intimitate care creste mereu in intensitate, pe fundalul unui acompaniament fascinant si rascolitor.
Poate ca britanicii au recunoscut nemurirea acestei formidabile simfonii, dar germanii au mers drept la tinta facand referire la fuga finala drept elementul central si definitoriu al lucrarii. Si poate ca, asa cum spunea profesorul lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, Mozart "a imprimat un ritm mult prea puternic", dar energia si ambitia demersului sunt factorii care confera valoare simfoniei.
Gustav Mahler (1860-1911), compozitor si dirijor german, a ramas in istoria muzicii ca fiind unul dintre cei mai importanti compozitori post romantici, mai ales datorita celor noua simfonii si a ciclului de lucrari vocal simfonice intitulat "Cantecul Pamantului".
Lucrarea aceasta, considerata apogeul creatiei lui Mahler, este unica intre compozitiile sale prin faptul ca se termina intr-o nota incontestabil tragica. Toate celelalte simfonii se finalizeaza in acorduri vesele, intr-o nota generala de optimism, cu exceptia celei de a noua, al carei final este descris ca exprimand o resemnare tacuta in fata inevitabilului... Majoritatea criticilor sunt de parere ca tonul neasteptat de tragic in care se termina simfonia a VI-a este cu atat mai surprinzator cu cat a fost scrisa intr-o perioada in care compozitorul traia unele dintre cele mai fericite momente ale vietii - cu un an inainte, in 1902, se casatorise, iar intre timp devenise tata.
Mahler a fost insa un ganditor, torturat de dorinta de a descoperi sensul existentei umane. Contestat de unii, idolatrizat de altii, compozitorul avea convingerea ca, prin muzica simfoniilor sale, este in masura nu numai sa-si exprime aceste framantari, dar sa le si gaseasca o solutie, in cautarea careia s-a aflat in permanenta. Unii dintre admiratorii sai spuneau ca Mahler s-a luptat mereu cu destinul, iar in Simfonia a VI-a el recunoaste dimensiunea implacabila a acestuia si se resemneaza, desi nu in tacere si nu fara a-si exprima neputinta...
Ca mai toate simfoniile lui Mahler, lucrarea este conceputa pentru o orchestra extrem de complexa. Pe scena isi fac aparitia treptat patru flauturi, doua piculine, patru oboiuri, clarinete, corn englez, patru fagoturi, opt corni francezi, sase trompete, trei tromboane, tuba, timpani, tobe, trianglu, clopotei tubulari, xilofon, doua harpe, precum si multiple instrumente cu corzi (viori, viole, violoncele si contrabasuri). Mai sunt si alte instrumente, insa fie sunt amplasate in planul secund si nu le pot vedea, fie... nu le recunosc.
Simfonia este structurata in patru parti si incepe in forta, cu interventia corzilor, oboiurilor si a trompetelor, iar sonoritatile sunt dure si socante. Simt cum, involuntar, imi tin respiratia, fiindu-mi parca teama ca as putea tulbura armoniile ce au inundat sala.
Acordurile puternice sunt urmate de o sectiune parca foarte grabita, avantata, despre care sotia lui Mahler, Alma, spunea ca ar fi reprezentativa pentru personalitatea ei. Poate si de aceea fragmentul acesta este mai cunoscut sub denumirea de "Tema Almei" si se incheie intr-o nota vesela. Sala isi "permite" sa respire si ne miscam cu totii, mai mult sau mai putin voluntar...
Cea de a doua parte, andantele, constituie un moment de respiro, mai putin intens si dramatic decat restul operei. Orchestratia este mai delicata si, parca, mai rezervata si mai timida, astfel incat contrastul cu celelalte trei parti, caracterizate aproape exclusiv prin dramatism si "culoare intunecata", devine cat se poate de vizibil.
Scherzo-ul din partea a treia, neregulat, alternand momentele incarcate de dramatism cu ritmuri lente, marcheaza o tendinta de revenire la tema primei parti, avand un caracter mai lent, dar nu-mi pot permite sa ma destind, pentru ca anticipez ca finalul va fi cutremurator...
Intr-adevar, ultima parte este caracterizata de schimbari dese si bruste, iar trecerea de la optimism si incredere spre agonie profunda este intempestiv si pe alocuri socanta. Este ca si cum Mahler se afla in momentul culminant, al confruntarii cu destinul si al intrebarilor pe care si le-a pus toata viata. Instrumentele de percutie reliefeaza aceasta traire, iar intensitatea este atat de puternica si apasatoare, incat realizez cum, fara sa-mi dau seama, tresar puternic, strang bratele fotoliului si nu-mi pot lua privirea de la Zubin Mehta... Maestrul scoate o batista alba si, cu miscari precipitate, isi sterge broboanele de transpiratie de pe chip.
Ultimul acord este atat de puternic si dramatic, incat la final sala a incremenit. Timp de cateva secunde, nimeni nu face nici o miscare, eu sunt atat de incordata incat am senzatia ca pana si o adiere de vant m-ar putea darama ropotele de aplauze care izbucnesc vin ca o descarcare a tensiunii acumulate. Maestrul se intoarce spre sala si se inclina cu eleganta. Pe undeva, am sentimentul ca ar trebui sa fie invers... noi, miile de spectatori care am avut privilegiul de a audia acest regal, s-ar cuveni sa ne inclinam, multumindu-i astfel pentru aceste trairi, despre care pana acum nu crezusem ca ar fi posibile.
Aplauzele si ovatiile continua, intreaga sala este in picioare si am un regret nedefinit ca nu-mi pot exprima decat prin aplauze multumirea si recunostinta pentru starea de gratie pe care mi-a conferit-o. Mehta se intoarce si ne multumeste, dar nu am mai dori sa-l lasam sa plece... De fapt, cred ca fiecare din cei prezenti am luat cu sine o infima parte din ceea ce inseamna... nu numai geniul lui Zubin Mehta, nu numai desavarsirea interpretarii orchestrei, ci si drama lui Gustav Mahler sau grandoarea lui Wolfgang Amadeus Mozart. "Pentru inima", spune maestrul si ne daruieste doua bisuri - Variatiunile Enigma de Edward Elgar si un antrenant Dans slav de Dvorak.
Ies din sala si sunt intr-o stare de transa... nu-mi gasesc locul, oare ce mi-as dori acum? Un posibil raspuns ar fi "nimic... am totul", pentru ca nu imi imaginez cum sau ce mi-as mai putea dori in aceste clipe. Trairi pentru care sunt recunoscatoare si pe care nu stiu daca le voi mai intalni candva... Incercand, destul de empiric, sa rezum ceea ce simt, as formula o singura intrebare: "Cum sa mai fii acelasi dupa o asemenea experienta?". Nu pot decat sa-mi exprim gratitudinea, admiratia pentru maestrul Zubin Mehta si orchestra filarmonicii israeliene si speranta ca am reusit, cat de putin, sa ti-i fac cunoscuti si tie, persoanei care citesti, pe nobilul Mozart si pe ganditorul, cautatorul de raspunsuri Mahler...