Trebuie sa iti spun, de la bun inceput, ca acesta este un gen care fie te va exaspera, fie te va incanta peste masura... Si aceasta deoarece depinde extrem de mult de gustul fiecarui cinefil in parte. Alain Resnais este un regizor apreciat nu doar in tara sa natala, ci si la nivel mondial. "Nu pe gura!" este una dintre creatiile care il recomanda drept un cineast de calibru. Iata cum a aparut ideea realizarii acestui film "a la parisienne": "M-au interesat mereu filmele si piesele pe care, din nefericire, n-am apucat sa le vad, operetele din anii '20-'30, pe care mi-as fi dorit sa le pot cunoaste, dar al caror text nu a fost niciodata publicat. Am fost uimit de fantezia din 'Pas sur la bouche!', de dezvoltarea muzicala a absurdului. Este un text bogat din punct de vedere lingvistic si m-a atras felul in care se joaca cu sunetele, cuvintele sau repeta vocalele."
Pelicula "vorbita si cantata" a avut un real succes in Franta, fiind nominalizata in 2004 la noua premii Cesar - echivalentul francez al Oscarului - respectiv la categoriile: Cel mai bun film frantuzesc, Cel mai bun regizor pentru Alain Resnais, Cel mai bun actor in rol secundar pentru Darry Cowl - premiu castigat, Cea mai buna actrita in rol secundar pentru Isabelle Nanty (ai putut-o vedea si in "Amelie", ca si pe Audrey Tautou, celebra, de atunci, datorita acestui rol), Cel mai bun design pentru costume - trofeu obtinut, Cel mai bun sunet - premiu castigat, Cea mai buna muzica, Cea mai buna regie artistica, Cel mai bun montaj.
O poveste care surprinde prin simplitate si dezvoltarea absurdului...
Gilberte Valandray (Sabine Azema), o doamna din inalta societate, se bucura de o viata plina de lux, traita la Paris. Cea mai mare parte a timpului si-o petrece in compania prietenilor si a admiratorilor, de care nu duce lipsa. Gilberte este casatorita cu Georges Valandray (Pierre Arditi), un industrialist bogat, care presupune ca este cel dintai iubit al sotiei sale. De altfel, Georges are o teorie absconsa legata de mariaj - Valandray considera ca o casnicie nu poate fi durabila decat in masura in care barbatul "isi pune amprenta" asupra sotiei sale, fiind cel dintai barbat din viata ei... Expunerea acestei teorii absurde este facuta admirabil, autorul textului realizand un dialog suculent, prin care se face apel la metafore din domeniul metalurgiei, comparatie ce sporeste si mai mult absurdul ideii...
Insa Georges nu stie foarte multe lucruri, care probabil l-ar face sa se razgandeasca cu privire la relatia sa matrimoniala, pe care o crede, de altfel, perfecta... Spre exemplu, domnul Valandray nu stie ca este, in fapt, cel de-al doilea sot al lui Gilberte - in perioada in care iubita sa nevasta a trait in America, aceasta s-a casatorit cu un american, Eric Thomson (Lambert Wilson). Casnicia insa nu a mers foarte bine - din cauza unui motiv foarte simplu: Thomson considera ca sarutul pe gura nu este igienic si estetic - astfel incat Gilberte s-a mutat din nou la Paris. Ideea farsei vine din faptul ca aceasta uniune a avut loc in America, nefiind validata in Franta... Iar Georges nu este altceva decat sotul "incornorat" (in viziunea sa...), un motiv bine intalnit in comediile de acest tip.
Totul decurge bine pana in clipa in care Thomson, printr-o coincidenta, intra in afaceri cu Georges si chiar devine prietenul sau. Gilberte si sora ei, o "fata batrana", Arlette Poumaillac, incearca din rasputeri sa tina departe de actualul sot secretul primului mariaj, dar situatia incepe sa se complice. Gilberte primeste tot mai multa atentie din partea admiratorilor sai - Faradel (Daniel Prevost) si Charley (Jalil Lespert), un tanar artist "modern", inventator al unei noi miscari de pictura, "cucuismul", respectiv arta "cubisto-cuneiforma", menita sa concureze "dadaismul"... Flirturile acestea nu par sa o deranjeze absolut deloc pe doamna Valandray, ba chiar o flateaza, desi ii marturiseste surorii sale ca isi iubeste sincer sotul.
Huguette Verberie (Audrey Tautou) pune si ea paie pe foc la toate aceste complicatii... Indragostita de Charley, tanara fata apeleaza la ajutorul lui Arlette, pe care o roaga sa vorbeasca in numele ei cu bonomul artist care ii face "ochi dulci" lui Gilberte... De aici mai departe, totul devine o increngatura de relatii si de neintelegeri.
Doamna Valandray se simte amenintata si isi da seama ca secretul ei este pe cale de a fi dezvaluit si reputatia ei ruinata. Insa toate cele sase personaje sfarsesc prin a se intalni intr-o garsoniera, "cuibusor de nebunii", unde situatiile incurcate vor avea, evident, un final fericit: Gilberte si Georges isi continua casnicia fericita, Huguette il seduce pe Charley, iar Eric Thomson se indragosteste de Arlette...
Despre productia filmului...
Interesant este faptul ca filmul este realizat aproape exclusiv in interior, avand decoruri intr-un rosu profund, mov si verde, somptuoase, dar fara a crea dizarmonii. Resnais a declarat: "N-am vrut sa obtin decorul tipic pentru o comedie, minimalist si perfectionist care, dupa parerea mea, poate prejudicia textul, deoarece nu-i evidentiaza profunzimea."
Una dintre putinele iluzii ale vietii desfasurate in aer liber este data de curtea proprietarei garsonierei, doamna Foin (Darry Cowl, in travesti, un rol excelent pentru care a primit premiul Cesar pentru Cel mai bun actor in rol secundar). Acesta este aproape singurul contact pe care personajele si, implicit, spectatorul, il au cu lumina soarelui... De altfel, acesta este un aspect obisnuit in acest tip al comediei farselor.
Este unul dintre cele mai usoare si mai "delicioase" musicaluri create vreodata, aducand un omagiu stilului operetelor anilor '20: culori abundente, diamante sclipitoare, cantece minunate, chiar daca uneori prea lungi pentru gustul publicului... Regizorul a pastrat structura operetei - trei acte, desfasurand povestea in functie de acestea.
Intalnim numeroase artificii vizuale moderne, ce ne duc cu gandul, pana la urma, tot la ideea de teatru, asa cum sunt iesirile "pierdute" ale actorilor, printr-un artificiu al camerei de luat vederi, care se aseamana foarte mult cu iesirile actorilor de pe scena. In plus, aceste efecte vizuale pot avea si o alta interpretare, care vine sa confirme oarecum ideea regizorului insusi, care a simtit ca a trait "printre fantome" in timpul realizarii acestui film: "Personajele care rationeaza pana la absurd, precum Valandray, cu toate teoriile sale nebune, par a avea o latura oarecum fantastica. Atunci cand am filmat pelicula, am simtit ca suntem toti fantome care bantuie orasul Neuilly, repetand la nesfarsit aceleasi gesturi, noapte dupa noapte." Efectul care face sa "dispara" personajele din cadru ne arata ca regizorul insusi pare a considera ca aceste tipuri de personalitati absurde si superficiale nu pot exista in lumea reala. Lambert Wilson a declarat in acest context: "Cele mai multe filme ale lui Resnais sunt despre fantome, personaje care plutesc pe scena si dispar brusc."
Modernismul peliculei este dat si de adresarile directe ale personajelor - cu ochii indreptati direct in camera de luat vederi, acestea iau partas publicul la actiune. Aceasta idee accentueaza farsa si faptul ca fiecare in parte are multe lucruri de ascuns, dar si multe cu care sa se laude, transformandu-se in narator... Scena de final, in care personajele multumesc, in versuri, publicului pentru ca a ramas pana la finalul "piesei", face parte tot din categoria elementelor ce amintesc de punerea in scena teatrala. Totodata, ea atrage atentia spectatorilor ca aceasta a fost o comedie si nu viata reala, o comedie ce spera sa ii fi distrat.
Resnais a respectat cu strictete si textul scris de Andre Barde, precizand despre felul in care a manipulat scenariul: "Ma opun taieturilor, dar sunt in favoarea reducerilor ca dimensiune. Am scurtat putin cateva cantece. Am sacrificat patru, care mi s-a parut ca ar incetini actiunea, in cazul unui public de cinema care nu dispune de antract. Am mai rezumat dialogul pe alocuri. Dar n-am schimbat nici un singur cuvant. N-am vrut sa falsific ritmul si sunetele unui limbaj teatral. Existau vreo 15 expresii care nu se mai folosesc in zilele noastre, dar scriitura lui Barde este atat de precisa incat daca le-as fi inlocuit cu termeni mai actuali, rezultatul final ar fi fost mai rau decat varianta originala."
In ceea ce priveste cantecele din productia cinematografica, probabil ca nu stiai, dar vocile le apartin actorilor. La acest rezultat a contribuit decisiv dorinta regizorului de a avea in film "actori care canta si nu cantareti care joaca": "Cea mai mare placere a mea atunci cand ma aflu intr-un teatru de musical, fie ca este pe Broadway, in Londra sau Paris, este sa vad actorii care canta, si nu cantaretii care joaca. Am vrut sa vad daca este posibil sa folosesc actori francezi, pe care sa nu-i dublez. Lambert Wilson este cantaret profesionist, spre deosebire de ceilalti. Dar s-au implicat cu totii in acest joc. Mi-am spus inca de la inceput: nu conteaza daca nu este perfect din punct de vedere muzical, atata timp cat vocile sunt reale. Prefer existenta catorva imperfectiuni minore, atata timp cat actorii se misca cu naturalete de la cantec la discurs si vice-versa."
Munca depusa pentru realizarea acestui lucru a fost uriasa. Emotiile actorilor pusi sa cante, multi dintre ei pentru prima data in viata pe marele ecran (spre deosebire de Wilson si Prevost, a carui experienta in cabaret l-a exclus din categoria "incepatorilor"), au fost depasite treptat. S-a ajuns pana la urma la un entuziasm general, iar cele 20 de cantece din film au fost inregistrate inainte de inceperea filmarilor. In final, rezultatul a fost cel asteptat: nici unul dintre actori nu a fost dublat in nici una dintre secventele filmului.
O alta provocare a fost faptul ca Resnais si-a dorit ca actorii sa cante ca si cum ar vorbi... Practic, melodiile sa se desfasoare cu naturalete, lucru extrem de dificil de pus in practica, mai ales in cazul melodiilor care presupun un cvartet sau chiar octet. Fiecare tranzitie discurs-cantec are loc intr-un singur cadru, regizorul precizand: "Am evitat sa folosesc intreruperile pentru a incepe un cantec sau a reveni la dialog. Am vrut sa pastram firul, ceea ce a fost o provocare deosebita pentru actorii din platou: scena trebuia jucata, si odata terminata, totul trebuia continuat fara a se pierde ritmul. Era un lucru cu atat mai riscant atunci cand lucram cu un trio, cvartet sau cvintet sau cu septetul si octetul de la finalul celui de-al doilea act."
Lambert Wilson, desi a mai cantat in spectacole de teatru si chiar a inregistrat cateva albume proprii, a avut de infruntat dificultati de alta natura: rolul sau presupunea sa vorbeasca si sa cante cu accent american, lucru pe care nu l-a mai avut de facut pana acum. Wilson a declarat: "De fapt, a fost destul de dificil din punct de vedere tehnic, dar extrem de placut, cu adevarat distractiv." Pentru el, provocarea a fost de a "crea un accent american asa cum francezii anilor '20 (si de astazi) isi imaginau ca trebuie sa 'sune' un american. Alain Resnais mi-a spus ca trebuie sa creez un accent american, dar unul care sa nu fie veridic, trebuia sa fie ideea de accent american, asa cum era perceputa de cineva din anii '20."
Actorul s-a achitat de aceasta sarcina cu brio. El da viata unui personaj care este, fara indoiala, american, dar vazut din perspectiva... europeana. Accentul are o falsitate naturala a tonului, iar personajul este rezervat si plin de importanta. Totusi actorul are si cateva nemultumiri legate de interpretarea sa: "M-am concentrat atat de mult asupra accentului american in limba franceza, incat de fiecare data cand spuneam cateva cuvinte in engleza, parea ca vorbesc cu accent britanic, nu american. Si nu am decat cateva cuvinte de spus, am esuat mizerabil..." In ciuda acestei pareri a actorului, Wilson reuseste sa aduca profunzime unui personaj complet superficial.
Si Sabine Azema a intampinat dificultati la partea de interpretare a melodiilor. Bruno Fontaine, compozitor, a luat fiecare actor in parte de la zero, urmand sa ii aduca pe toti la acelasi nivel muzical, asa cum si-a dorit, de altfel, regizorul. Cand Azema si-a luat rolul in primire, a inceput misiunea lui Fontaine si a lui Yann Molenat, profesor de canto. Experienta cantatului a fost la inceput de-a dreptul ingrozitoare, dar Azema a povestit ceea ce i-a explicat Resnais: faptul ca "actorii sunt de fapt cantareti" si ca "a canta este un act intuitiv, care porneste din interiorul fiecaruia".
Insa actrita nu a considerat niciodata ca dansul si cantatul fac parte din "mostenirea" ei culturala, vazand aceste "obiceiuri" apartinand mai degraba culturii englezesti: "Cantam mai putin in Franta. Cand ajung in hotelurile din Anglia, lumea canta si danseaza. Asta nu prea se intampla in Franta." Astfel, interpretarea pieselor nu a fost un gest venit in mod natural, a necesitat foarte multa munca pentru a se dezvolta.
Personajul lui Azema este extrem de vibrant si de viu, "fura" ecranul. Pasiunea ei pentru actorie este evidenta inca din primele scene. Insa acest rol nu trebuia sa o solicite deloc la nivel de dans, in ciuda faptului ca aceasta este o comedie muzicala... Cum a reusit actrita sa suplineasca aceste inconveniente? Azema a dezvaluit: "Mi-am folosit corpul pentru a ma exprima."
Practic, actorii interpreteaza niste caricaturi, nu niste personaje reale. Georges Valandray are accente rasiste, xenofobe, este un tip absurd, sotia sa, Gilberte, este incantata de flirturile in bratele carora se abandoneaza, Eric Thomson este straniu (dar extrem de amuzant) in refuzul sau de a fi sarutat pe gura, pentru ca "nu este estetic si igienic" - "Gura este pentru vorbit, nu pentru sarutat", Charley este reprezentantul unei arte inexistente, curentul numit "cucuism", ce frizeaza putin nebunia, absurdul dus pana la extrem...
Decorurile si costumele ravisante, cantecele minunate, dialogul inteligent si intesat de aluzii, umorul subtil, finalul fericit merg mana in mana cu aceasta farsa sofisticata si foarte amuzanta. De remarcat si discursul despre sexe, care nu mai este unul ascuns, ci exprimat direct, in cea mai plastica imagine posibila: metafora "metalurgica" a femeii "insemnate" de primul ei barbat intr-un mod asemanator cu cel al unei "amprente metalice"... Desi poate ti se va parea o poveste cu o actiune previzibila, poate un discurs destul de obositor de urmarit in versuri, transpuse muzical, (si) in limba franceza, ai rabdare cu aceasta productie cinematografica. Este savuroasa la nivelul dialogului, al realizarii vizuale, te va fermeca si te va distra.
Stiai ca?...
Afisul acestei productii cinematografice a fost realizat de desenatorul Stephane Floc'h.
"Pas sur la bouche!" reprezinta cea de-a treia incursiune a cineastului Alain Resnais in acest gen particular al comediei muzicale. Regizorul a mai incercat acest gen o data cu "La Vie est un roman" (1983, o istorie fantastica ce se desfasoara de-a lungul a trei epoci distincte) si "On connait la chanson" (1997, utilizarea clasica a cantecului frantuzesc).
Acest film marcheaza reintalnirea regizorului cu Sabine Azema si Pierre Arditi, doi dintre actorii sai de comedie preferati. Cel mai adesea, Resnais a facut echipa cu acestia pe marele ecran, in acest sens stand dovada peliculele "Melo", "La Vie este un roman", "L'amour a mort", "Smoking/No Smoking" sau "On connait la chanson".
Posteaza comentariu