Maria Olaru și-a asumat o decizie foarte dificilă în momentul în care a început să scrie cartea „Prețul aurului. Sinceritate incomodă". Așa cum o spune și titlul volumului, ea promite că va prezenta un adevăr incomod despre modul în care gimnastica feminină românească a reușit să domine ani la rând concursurile internaționale.
Cu riscul ca sinceritatea ei să deranjeze pe mulți, fosta campioană mondială a considerat că publicul trebuie să cunoască în ce condiții creșteau și se pregăteau niște copii fără copilărie. Căci despre asta este vorba: despre niște copile foarte talentate, ai căror cei mai frumoși ani din viață erau sacrificați, cu acceptul familiilor, pentru medaliile de aur și gloria titlurilor de campioane.
Ani la rând, sistemul de tip militar în care a fost pregătit lotul național de gimnastică feminină a dat rezultate extraordinare și toată lumea era mulțumită. România se impunea constant în competițiile cu forțe foarte puternice, care dispuneau de resurse mult mai mari, și toată lumea era mulțumită că școala începută de Nadia Comăneci continuă să producă campioane. Dar în ultimii ani, pe măsură ce situația acestei discipline sportive s-a alterat, au început să apară semne că în interiorul lotului se petrec lucruri nelalocul lor - să ne amintim de scandalul gimnastelor care au pozat goale în reviste pentru adulți și de plecarea antrenorilor Bellu și Bitang de la lot, pe fondul nemulțumirilor legate de salarii. Au apărut destule fisuri în zidul ridicat cărămidă cu cărămidă de mai multe generații de sportivi care prevesteau prăbușirea.
Maria Olaru vine acum și arată cu degetul spre sistemul în care a lucrat și s-a consacrat. Nu e ușor, pentru că mulți o vor judeca și îi vor reproșa că a tăcut până acum sau că acest sistem, așa cum e, a dat rezultate. Și că oricum am lua-o, "în România nu faci treabă decât cu biciul". De un lucru nu poate fi acuzată, că minte. De ce s-ar lua la trântă cu un întreg sistem pentru niște lucruri inventate?
Detaliile prezentate și numele pe care ea le menționează nu lasă loc niciun echivoc, este limpede că Maria povestește ceea ce a trăit. Iar de aici încolo trebuie să ne întrebăm dacă nu are dreptul, ca orice om dintr-o țară liberă, să povestească ceea ce a trăit și să încerce să schimbe ceva, dacă nu tot.
La 15 ani de la retragerea din activitate, Maria Olaru își ia inima în dinți și povestește cum a fost umilită și agresată de antrenorii ei, considerați niște monștri sacri ai gimnasticii feminine românești. Rezultatele sunt de partea lor, dar cu ce preț! Cu prețul fricii induse, al copilăriei înăbușite, al controlului permanent, explică Olaru în cartea sa.