O anume democratizare a adus-o cinematograful, mai ales cel hollywoodian.
Moda pantalonilor la femei a inaugurat-o Greta Garbo. Aceştia s-au scurtat şi au devenit pescăreşti (trei sferturi) la Brigitte Bardot (Şi Dumnezeu a creat femeia, 1956, regia Roger Vadim) şi Doris Day (Barca cu fundul de sticlă, 1966, regia Frank Tashlin). Ochelarii au fost consideraţi multă vreme antieroici şi sugerau vulnerabilitatea, după cum spunea Sugar (Marlyn Monroe) în Unora le place jazzul (1958, r. Billy Wilder).
Vedetele au ajuns principalii promotori ai modei astfel încât nu întâmplător numele lor a ajuns uneori să se identifice cu cel al unor designeri celebri ale căror haine le-au purtat pe ecran şi în viaţa reală: Audrey Hepburn (Givency), Catherine Deneuve (Yves Saint Laurent), Romy Schneider (Chanel) etc. Evident, o lungă serie de filme şi seriale au impus un obiect vestimentar (vezi costumele Armani purtate de Don Jonson şi nu numai în Miami Vice, 1984- 1990, creator Anthony Yerkovich).
Wall Street a oferit cinematografului în ultimele decenii o serie de personaje bine îmbrăcate.
Ellen Mirojnick, creatoarea costumelor din Wall Street duce ideea mai departe: „Viziunea mea pentru Gordon Gekko consta în a întrupa fascinaţia vechiului Hollywood şi perfecţiunea vestimentară a Ducelui de Windsor. Oliver Stone m-a urmărit de-a lungul filmărilor, îngrijorat de faptul că niciunul din prietenii săi de pe Wall Street nu se îmbrăca în aşa ceva însă eu mi-am apărat creaţia şi am spus că această vestimentaţie va deveni realitate. De fapt LA Times mă sunase odată solicitându-mi un interviu în care reporterul mi-a spus că toţi tinerii adoptau stilul lui Gekko.”
În Lupul de pe Wall Street al lui Scorsese personajul lui DiCaprio este bazat pe Jordan Belfort, condamnat în anii `90 pentru fraudarea clienţilor săi şi manipularea bursei de mărfuri. În film protagonistul se conformează cutumelor vestimentare din anii `80: strălucitor, obraznic şi epatant. „Gusturile lui Belfort erau de nou-îmbogăţit, adică mulţi bani şi puţin bun-gust”, afirmă creatoarea de costume Sandy Powell. „Toţi aceşti indivizi au devenit brusc foarte bogaţi şi s-au dus la croitorii de pe Saville Road in New York ca să se îmbrace şi erau în stare să se diferenţieze doar prin alegerea cravatelor”.
Într-adevăr, se pare că majoritatea brokerilor din anii `90 nu aveau prilejul să vadă alţi oameni de afaceri decât în filme căci cariera lor era meteorică iar modul de viaţă nu le permitea o reală socializare.
Până la începutul anilor `90 cetăţenii ţărilor comuniste cunoşteau Occidentul şi America mai ales sau exclusiv din filme. Românii sub comunism au fost şocați când au văzut în Conversaţia/The Conversation (1974, regia Francis Ford Coppola) că deţinuţii americani erau îmbrăcaţi în salopete de blue-jeans, care la noi erau considerate articole la modă. Apoi au mai fost şocați atunci când au văzut în Marea nelinişte/High Anxiety (1977, r. Mel Brooks) o milionară care îşi schimba maşinile pentru a se asorta cu rochiile. Aşa ceva pare posibil întrucât hainele realizate de designeri celebri pot costa mii sau chiar zeci de mii de dolari.