Ce ai căutat în New York? O bursă, ceva?
Da, am avut o bursă. Treaba e că atunci, când eram la UNATC, era o perioadă foarte grea în viața mea. Îmi era foarte greu să înțeleg cum aș putea să mă vulnerabilizez în fața atâtor oameni, a colegilor, a spectatorilor, când toată lumea alerga după aparențe în școala aceea. Nu prea înțelegeam treaba asta cu aparențele. Ori suntem vulnerabili ori nu mai suntem, știi? Eu stăteam la un centru de plasament. Personal, era o perioadă cumplită pentru mine. Cred că eu am avut nevoie să înțeleg cine sunt.
Piesa “Declar pe propria răspundere” când ai scris-o? Pe când erai în școală?
După New York am făcut-o. Eu aveam visul ăsta de prin 2006-2007. Am avut la un moment dat șansa unei săli unde să repet. Și tot încercam versiuni ale piesei. La New York am început să o scriu. Am avut acolo un profesor foarte bun, care ne punea să facem performance-uri de cinci-șase minute la fiecare curs. În fiecare joi știai că ai ceva de pregătit. Era foarte exigent. Eu am încercat să fac partea asta din spectacol – am ales să arăt cum e când ești obișnuit să te strige cineva la masă tot timpul, și la un moment dat ești afară și pe altcineva strigă și tu ai impresia că pe tine te-a strigat și îți dai seama că nu era pentru tine. După care, voiam să prezint o poveste care mi se pare că nu s-a spus suficient în presă: despre o doamnă care a omorât un copil rom, după ce l-a ars cu țigara, l-a mutilat și așa doar pentru că era de etnie romă.
Tu ai partea asta inclusă în spectacol.
O am, dar am încercat-o atunci la clasă, la New York. M-am întors în București și am făcut un street performance, bazat pe proverbele astea împotriva romilor, “dacă nu ești cuminte te dau la țigani” și așa. Și am mai scris la ea, dar nu am terminat-o, de fapt, nici acum, deși am jucat-o de atâtea ori. Am jucat-o și la Londra și o să o mai joc. Mi s-a cerut să o mai pun în scenă, dar m-am gândit și vreau să o mai schimb un pic – varianta în engleză. O să am o colaborare cu un tip, care printre cei mai faimoși oameni care fac “spoken words” din UK (n.m. – Marea Britanie). Mi-e greu să îți explic ce înseamnă conceptul ăsta – cert e că mie îmi place ca, într-un spectacol, ritmul piesei să fie întrerupt, cumva, modificat. Vreau să mai adaug niște chestii, pentru că și eu m-am schimbat mult și piesa s-a schimbat mult, în ultimii ani. Trebuie să tai altele.
Posteaza comentariu