O să plătească 80.000 de euro pe un apartament cu trei camere, din care cei doi copii vor pleca probabil peste 15 ani, mult înainte ca mami și tati să termine de achitat creditul.
Când m-a întrebat ce aș face în locul ei i-am răspuns că dacă acum patru ani aș fi avut mintea de acum n-aș fi făcut creditul pentru mașină la care mai am de plătit încă trei ani. Acum n-aș face un credit nici dacă un consorțiu de bănci ar face coadă la ușa blocului meu ca să mă implore să le primesc banii.
Poate că eu gândesc așa și din cauză că nu am copii, deci nu înțeleg exact presiunea la care ești supus atunci când ai o familie și trebuie să te gândești pentru viitorul a încă doi-trei oameni în afară de tine.
Deși, dacă tot e să vorbim despre viitor, un credit pare în zilele noastre exact o ușă închisă pentru viitor.Un alt amic îmi povestea experiența unei rude cu un credit ipotecar. În 2008 a făcut credit, a cumpărat un apartament la un preț umflat - cum erau toate în acea perioadă - apoi a venit criza, i-a scăzut salariul, soția a rămas șomeră și nu au mai putut să-și plătească rata. Banca a scos apartamentul la vânzare, care evident nu mai valora cât dăduseră ei pe el. Așa că acum omul e și fără casă - stă la socri - și cu banii pe care i-a dat timp de doi ani pierduți, și cu securea datoriei pe care o mai are în continuare la bancă deasupra capului. Pentru că banca vrea să-și recupereze până la capăt banii împrumutați.
Desigur, putem spune că ăsta e un ghinion teribil, dar la fel de bine poate fi soarta oricăruia dintre noi.
Chiar dacă aparent criza pare că a trecut de partea ei cea mai rea, semnele europene nu sunt încurajatoare. Moneda euro nu se simte bine, iar cei care nu au încredere în ea probabil că nu au de plătit rate în euro. Ca mulți alți români cu credit în euro și eu am ajuns să consider plata ratei lună de lună drept cea mai mare extravaganță a vieții .Prin urmare da, eu votez cu mintea de acum împotrivă. Dacă ar fi s-o iau de la capăt nu aș mai împrumuta bani ca să-mi cumpăr ceva ce, desigur am nevoie, dar nu atât de mult încât să merite să mă fac sclav al acelei datorii timp de mulți ani din viață. Viață care poate fi trăită și cu chirie, nu numai cu certificatul de proprietar înrămat deasupra patului.
Pentru că există acea teorie cum că o rată la bancă echivalează cu chiria pe o lună, deci decât să plătești chirie mai bine îți plătești propria casă în rate.
Teoria e frumoasă, dar ce te faci cu practica? Dacă scade salariul, pierzi job-ul sau pur și simplu ți se ivește oportunitatea de a-l schimba cu ceva mai prost plătit, dar cu mai multe perspective, de exemplu de călătorit? De ce să-mi închid viitorul din următorii 30 de ani pentru fericirea iluzorie de a avea patru pereți în proprietate? Iar în timpul ăsta să mă rog să nu mă dea afară, să nu crească euro, să nu vină cutremurul ăl mare... Nu cumva astfel proprietatea se transformă dintr-o iluzorie libertate locativă într-o sclavie financiară imposibil de suportat?Voi din ce categorie sunteți? Economisiți mai degrabă sau dați fuga la bancă să cereți un credit? Vi se pare normal să vă legați de un apartament jumătate din viață sau considerați că viața e făcută ca să fie trăită fără constrângerea proprietății imobiliare?
Mai multe de și despre mine, pe Dollo zice bine