De ce vor bărbații copii?

Era prin anul 2000, ei erau împreună deja de mulți ani, dar nu erau căsătoriți. De altfel el poza chiar într-un tip destul de sexi și disponibil, așa că puțină lume știa de dorința lui fierbinte: aceea de a avea un copil. Cu ea, care se afla la apogeul carierei. Frumoasă, deșteaptă, aproape celebră, ea amâna momentul „copil”. Poate că aștepta ca el s-o ceară „cum se cuvine”, poate că doar voia să se exploreze mai mult, cine știe? Cert e că el a tot bătut fierul până când ea a cedat. A rămas gravidă, s-au căsătorit, făcând să pară că una a decurs din alta și nu invers, apoi totul s-a dus naibii.

Vila pe care o dețineau împreună s-a împărțit în „etajul meu” și „etajul ei, cu copilul și cu  mă-sa”.

Timpul s-a împărțit între momentele de vizită pentru „vizualizat” moștenitorul și restul zilei în care el stătea izolat pe etajul lui, ca să nu-și audă copilul plângând. Viața ei s-a transformat într-o preocupare majoră pentru cealaltă ființă ieșită din pântecul ei și într-o sâcâitoare amintire despre fosta ei carieră. Viața lui nu s-a schimbat cu nimic. Formal, cuplul este unul fericit, în ochii societății.

Gurile rele spun că el și-a dus mai departe cuceririle extraconjugale, ca și până atunci. Dar acum avea „puse deoparte” familia, copilul, nevasta. E un caz relativ cunoscut în lumea bună a Capitalei.

Dar am ales să nu le divulg identitatea mai ales pentru că nu sunt doar ei în situația asta. E viața multor femei care și-au sacrificat cariera de dragul dorinței soților lor de a-și asigura moștenitori. Au ales femei inteligente, exemplare reușite umane, din care erau siguri că vor ieși exemplare reușite de copii.

Apoi ei și-au văzut de viață, și le-au lăsat lor pe umeri tot greul. Nu spun că femeile ar trebui să aleagă cariera în detrimentul copilului, deși de prea multe ori asta se întâmplă, dar nu pot să nu mă întreb care e resortul acestor bărbați, care aparent au aproape totul în viață - carieră, bani, faimă, siguranță, dragostea unei femei alături - să-și dorească neapărat un copil în creșterea căruia, ulterior, nu se implică aproape deloc.

Cât de important e numele „de dus mai departe” în toată ecuația asta?

De ce e nevoie de un moștenitor, adică să te conformezi, să te încadrezi într-un tipar social, dar apoi te comporți de parcă ar fi sub demnitatea ta să te implici în schimbat scutece, trezit noaptea în plâns, jucat cu odorul etc.

E adevărat că există și cazuri de bărbați care se simt dați la o parte din cuplu în momentul apariției unui copil. Atenția, grija și dragostea femeii e canalizată aproape exclusiv pe micul produs și mai puțin pe nevoile aproape la fel de exclusive ale „copilului mai mare” - tatăl. Totuși nu despre astfel de cazuri vorbesc, care pot fi rezolvate prin comunicare sau terapie în caz de nevoie.

Ci despre acei bărbați care vor copii, dar nu vor să se și „murdărească” crescându-i. Voi ce părere aveți despre astfel de specimene?

Mai multe de și despre mine, pe Dollo zice bine