Tauri si oameni - Sarbatorile de San Fermin

Intre 6 si 14 iulie 2008, au avut loc sarbatorile de San Fermin, patronul sfant al orasului Pamplona, unde, in mod oficial, se tin alergarile de tauri pe stradutele inguste si pietruite. Un oras in care Hemingway spune intr-unul dintre articolele sale despre luptele cu tauri ca nu e cazul sa-ti aduci nevasta aici. Si asta pentru ca sarbatorile de San Fermin sunt dedicate exclusiv barbatilor si demonstratiilor de curaj in fata unor tauri care alearga innebuniti pe strazi, nestiind ce trebuie sa faca si de ce sunt scosi din staulele lor, nemairamanandu-le altceva de facut decat sa-i impunga pe barbatii care, la randul lor, alearga si mai innebuniti sa-si salveze pielea.

Eram in a patra zi a calatoriei cand am trecut din nou prin Pamplona. Fusese arsita teribila in ziua aceea, nu aveam nici un motiv sa alerg nicaieri si de nimeni. Doar sa ma pierd pe stradutele astea inguste care-mi plac atat, sa casc gura la casele fara curti si garduri de toate culorile, la balcoanele fara rufe la uscat, dar pline de flori si culoare, si la pamplonezii iesiti la plimbare.

La ora cand am sosit eu, oamenii tocmai iesisera din atat de respectata lor siesta si umplusera parcurile.

Intre pasajul dedicat lui Ernest Hemingway, scriitorul care a adus un elogiu orasului prin cartea sa, "The Sun Also Rises", si Piata Taurilor, toata lumea se pregatea de sarbatorile San Fermin, cu 10-14 zile inainte ca acestea sa inceapa.

11 zile mai tarziu de la trecerea mea prin Pamplona, aveam sa urmaresc la televizor, dimineata, la ora 8.00, prima cursa intre tauri si oameni. Apoi, pana la incheierea festinelor, aveam sa-mi fac un obicei din a ma aseza la o masa in colt, cu cafeaua in fata si cu aparatul de fotografiat alaturi, pentru a urmari forfota din baruri si reactiile oamenilor din diferite orase sau sate prin care am trecut.

Bulevardul Hemingway, unul dintre principalele bulevarde din Pamplona, se afla chiar in centrul orasului. La capatul bulevardului, chiar la dreapta de poarta principala a marii arene de unde navalesc taurii pe strazi, se afla bustul scriitorului, ai carui ochi de bronz inca mai cauta parca adevarul din atatea istorii pe care le-a notat in carnetele lui, atatea subiecte pe care le-a verificat la fata locului. Pamplonezii se mandresc cu faptul ca orasul lor a gazduit candva unul dintre marii scriitori si reporteri ai lumii.

Ei bine, special pentru sarbatorile San Fermin, oamenii sunt imbracati in pantaloni si camasa alba, au o esarfa rosie la gat si o curea rosie. Participantii la fiesta de anul acesta au fost peste 700.000.

Harmalaia din centru unde, inainte de a se deschide portile mari ale corridei, se strang cetatenii orasului, dar si vizitatorii special veniti pentru a-si demonstra barbatia in fata taurilor, este de nedescris. Femeile, batranii, copiii si altii care nu vor sa demonstreze ceva devin spectatori pe la balcoane si urmaresc ce se intampla, ii incurajeaza pe barbati sau scot strigate diferite atunci cand vreun nefericit este tavalit de vreun taur infuriat. De asemenea, strazile sunt pline de politisti, ambulante, gata sa sara la timp in ajutorul ranitilor.

Barbatii care alearga in fata taurilor sunt de doua categorii. Alergatorii profesionisti, care in fiecare an fac asta, stiu cum sa se fereasca de tauri, dar mai ales de ceilalti barbati care fug inaintea lor sau in spate, si alergatorii amatori, cei care sosesc special pentru asta si care-si petrec noptile prin baruri, facandu-si curaj pentru a doua zi dimineata, cand fix la ora 8.00 cele doua porti mari din pasajul lui Hemingway se deschid si cei 11-12 tauri infrunta multimea. Cei din urma sunt cei cu adevarat periculosi, fiindca, din ce-am observat eu, nu de animale trebuie sa te feresti, ci de ceilalti care se imbulzesc in aceasta fuga dementa in a-si salva pielea. Barbati cu cojones, deh...

Cu cinci minute inainte de deschiderea portilor, lumea intra in tensiune. O frenezie ciudata pluteste in aer. Simti, pur si simplu, cum adrenalina porneste de jos si urca, treptat, pana sus, la cele mai inalte balcoane. Inimile tuturor bat ca una singura.

De o parte si de alta a portilor, nelinistea creste o data cu tensiunea. Televiziunile sunt in alerta, paramedicii sunt in fierbere. Politistii sunt pregatiti. Partenerii mei de bar, straini de mine, dar atat de aproape de masa mea, dau repede o tarie pe gat. Taurii fornaie si ei, pregatiti sa impunga, sa se apere. Intre timp, oamenii aduc ovatii puternice, intr-un singur mare glas: "San Fermin, esti patronul nostru, apara-ne de tauri!", in fata statuii lui San Fermin.

Trebuie sa recunosc ca, pentru mine, a fost foarte amuzant sa privesc toate astea de la masa mea, in perfecta siguranta, la kilometri distanta de locul faptei, dar mi-a batut si mie inima, incercand sa pricep care e spilul nebuniei.

Cu trei minute inainte de a se da startul, barbatii incep jocul de glezna si cele cateva exercitii de intindere a musculaturii. Apoi, cineva da semnalul. Se face o liniste in care simti cum iti pocnesc urechile. Atat de liniste, incat se aude cum zavorul portii este tras. Incepe corrida.

Tropaitul taurilor se amesteca in multime. Sunt amuzata, asta e. Nu vad un act de curaj in a alerga de tauri sau in fata lor. Fiindca, daca privesti cu atentie expresiile care trec pe fata barbatilor, nu vezi altceva decat panica. Strigate, impunsaturi si supravietuire. Fuga pentru propria viata. Nu e ca si cum te-ai infrunta direct cu ceva anume si cel mai bun sa castige. O fuga dementa pe strazi. Care dureaza 5 minute. 5 minute cat 5 ore. Sau naiba stie. Bietele animale. Barbati si tauri.