Prima zi

Intotdeauna sau mai intotdeauna cand calatoresc in afara tarii, in prima zi (hai sa spunem, primele zile) simt ca nu imi gasesc locul. Este o stare de agitatie, adrenalina in exces, dublata de oboseala calatoriei. Pe de alta parte, acest aspect face parte din farmecul unui nou inceput. Si fiecare proiect si calatorie este altceva, chiar daca am mai trecut prin situatii similare.

Dupa micul dejun, mi-am luat aparatul foto, cel de calibru mare, cum imi place mie sa glumesc, si am purces sa bat orasul pe jos. Sincer, nu stiu ce m-a posedat! Beirutul este o capitala intinsa ca dimensiune, cu o populatie de peste un milion de suflete, asa ca nu poti sa te apuci, pur si simplu, sa bati orasul cu piciorul.

Bineinteles, sunt cateva zone turistice prin excelenta, dar, altfel, e o bataie de cap.

Puteam eu sa dau cu piciorul unei asemenea situatii? Bineinteles ca nu, asa ca am pornit din cartierul El Hamra, cartier mixt, crestin si musulman, in care locuiesc, pe faleza (Corniche), cartierul Rauche si mai apoi pana in Piata Riad El Solh, unde se afla cladirea Parlamentului, cateva ministere, banci si alte institutii, downtown (vestit, de altfel, atat pentru arhitectura, dar si pentru restaurante, pubs si coffee shops in zona).

A trebuit sa ocolesc destul de mult pe langa Parlament si institutiile din vecinatatea sa, pentru simplul motiv ca sunt blocate multe dintre intrari si iesiri.

De mai bine de un an, Libanul trece printr-o perioada tensionata politic, iar tensiunea aceasta s-a manifestat si pe plan social, si economic. Si, pentru ca aici, ca si aiurea, este nevoie doar de o scanteie ca masele sa se aprinda, armata este in numar mai mare ca de obicei pe strazi, iar sarma ghimpata si bolovanii mari fac parte deja din peisaj.

Dupa cateva ore de plimbare, relaxarea initiala s-a transformat in oboseala. Si, cum aceasta nu era suficient, in Beirut unii dintre taximetristi au niste claxoane care ar fi in stare sa scoata un zombie din cripta. Nu glumesc. Se plimba toata ziua pe strazile orasului si claxoneaza cand vad trecatori, si intreaba, fie strigand, fie prin gesturi, daca ai nevoie de serviciile lor.

Inteleg foarte bine ca este vorba de promovare, de PR, si mi se pare excelent, dar nu ar fi mai bine sa aiba in dotarea masinii un claxon interesant fata de unul care iti poate provoca un atac de cord?! Pe ziua de astazi, doua ar merita un premiu pentru ca m-au bagat in sperieti.

Ma uitam si eu in vitrina, admirand creatiile lui Elie Saab (www.eliesaab.com) si, in linistea ce ma inconjura (la ora 8.30 nu prea se gasesc amatori de plimbare, cu exceptia subsemnatei, a agentilor de securitate si a soldatilor care pazeau edificiile de pe bulevard), aud un sunet care parea a fi un hibrid intre un tipat genul poltergeist si tipatul pe care il scoatem atunci cand avem un cosmar a carui amintire o pastram pentru saptamani in sir...

Pe cand am rasuflat usurata ca a fost doar o masina, si a si trecut, dau sa traversez strada si, cand colo, apare pe neasteptate un Mercedes, model din anii '80, si, desi soferul mi-a zambit frumos, sunetul scos de claxon m-a facut sa dau un pas inapoi. A fost un fel de scrasnitura cum rar mi-a fost dat sa aud.

Pe langa aceste "bucurii", in Beirut, indiferent de ora, loc si dispozitie personala, sa traversezi de pe o parte pe cealalta a strazii se dovedeste a fi un sport periculos. De obicei, nu sunt semafoare, dar si atunci cand sunt, de multe ori, ca sa nu zic de cele mai multe ori, sunt ignorate cu desavarsire si trebuie mereu sa fii cu ochii in patru.

In timp ce scriu aceste randuri, mi-au telefonat cativa dintre prietenii si cunoscutii din Beirut. Abia astept sa ii revad. Aud si cantecul duios al muezinului. Moscheea este la cateva strazi de mine, dar tehnologia face minuni.