Am oroare când aud de marca Longchamp Paris. Toată nebunia a început acum mai bine de un an când, pe străzile din Paris, îmi zgâria retina această “geantă”.
Geantă Longchamp
Hidoasă şi fără pic de personalitate (oricâtă ar putea avea o geantă). În toate dimensiunile, culorile şi formele posibile şi imposibile. Purtată atât de femei cât şi de bărbaţi. Asiatici, caucazieni, africani etc. Nu m-ar mira ca şi omuleţii verzi să o aibă.
La metrou, în tren, pe marile bulevarde, în magazinele de fiţe sau în Carrefour: hidoşenia era (şi încă mai este) peste tot! Roz, verde, neagră, căcănie sau în culoarea vomei de raţă după ce a băgat un kilogram de iarbă, juma’ de grăunţe şi o agrafă.
A fost o perioadă în care aveam senzaţii persistente de vomă fashionistă din cauza faptului că o vedeam peste tot.
O imagine psihedelică cu genţi Longchamp. O oroare! Îmi amintesc de o misiune pe care am avut-o la Guess, corner situat chiar lângă un butic Longchamp. Am rămas marcată pe viaţă de câţi clienţi avea buticul cu pricina. De toate naţionalităţile. Erau buluc şi cumpărau cu disperare monstruozitatea. Culmea ar fi să am pe viitor o misiune la ei… Voi fi că Regan Teresa MacNeil din Exorcistul, iar satana va fi însuşi Longchamp.Eiii, acum am aceeaşi senzaţie de regurgitare, dar din cauza altei “genţi a momentului” pe străzile din Paris: Saint Louis de la Goyard Paris.
Geantă Goyard
Citeşte mai mult pe blogul meu Nicol Buburuza, între Franţa şi România, niciodată rătăcită sau urmăreşte-mă pe Facebook.
Posteaza comentariu