Cu toții avem cel puțin o rudă sau cunoștință care a luat decizia de a pleca din țară. Însă știm mult mai puține despre viața românilor din țări îndepărtate, care au o cultură complet diferită de cea europeană. De aceea am decis să o „interogăm” pe Irina, una dintre puținele românce care trăiesc în Japonia. Irina Ștefan este de șase ani în Japonia, unde locuiește alături de soțul său și băiețelul lor un an și două luni. Este manager al departamentului pentru elevi vestici de la o școală japoneză și deși spune că este ușor să te integrezi în Japonia, nu are de gând să se stabilească definitiv acolo. Îi lipsește România.
Dragă Irina, spune-ne ce faci tu? cu ce te ocupi?
Irina: Chiar acum sunt cu mobilul în mână și răspund la întrebări. Glumesc! Acum sunt în concediu. Am grijă de băiețelul meu de 1 an și 2 luni. Din aprilie, reîncep serviciul (sunt manager al departamentului pentru elevi vestici). Săptămâna asta, în timp ce băiețelul meu doarme, am făcut mărțișoare pentru românii din Japonia.
De cât timp ești stabilită în Japonia?
Irina: Stabilită? Nu aș putea să spun că sunt ”stabilită”, pentru că nu vreau să rămân aici. Locuiesc de șase ani aici, i-am împlinit pe 14 ianuarie.
De ce? Cum sunt priviți românii în Japonia? Vrei să te întorci în România?
Irina: Suntem priviți ca fiind vestici. Nu prea au auzit ei multe lucruri despre noi. Totuși, marea majoritate a românilor din Japonia sunt de fapt românce care au venit cu contract de muncă să lucreze în cluburi. Deci japonezii care frecventează localurile de noapte s-ar putea să ne încadreze în acest stereotip. Dar eu da, eu vreau să mă întorc în România.
Cum ai decis să pleci?
Irina: E o poveste mai lungă și o să încerc să o spun pe scurt. Când eram mică, bunicul învăța japoneza și avea prieteni japonezi. Tot punea diapozitive din călătoria lui în Japonia. Mi se părea o țară tare diferită și interesantă. Apoi am citit „Shogunul” și mi-a plăcut și mai mult. Mai târziu, am dat la facultatea de limbi străine unde, bineînțeles, prima opțiune a fost japoneza. Dar n-am avut notă de admitere pentru japoneză, așa că am putut opta pentru alte limbi.
Am încercat să o învăț în timpul facultății ca limba a treia, dar cu două limbi slave luate de la zero m-am lăsat păgubașă și am rămas cu un regret. A trebuit să ajung în Spania cu o bursă Erasmus, să îl cunosc pe soțul meu, să locuiesc acolo șapte ani, să dîm înconjurul lumii în luna de miere și la insistențele lui de a ne muta din Spania am hotărât împreună să ne mutăm în Japonia. Nu mi-am dorit niciodată să emigrez. Sună urât cuvântul ăsta și eu vreau să-l evit. Îmi place să călătoresc tare mult și putem să zicem că acum sunt, de fapt, într-o călătorie mai lungă.
Ai reușit să înveți limba, într-un final?
Irina: Nu. De fapt o vorbesc, dar prost. Pot citi și scrie un pic, dar mai am foarte mult de învățat. Nu mă las eu păgubașă așa ușor. Am învățat limba într-o școală de limbă japoneză, timp de doi ani și jumătate, după care m-au angajat. Mai e drum lung până a putea spune că am învățat limba japoneză.
Ce știu japonezii despre România?
Irina: Mai nimic, iar cei care știu au auzit doar de Nadia Comăneci. Cei mai îndrăzneți își poziționează mâinile în formă de V în dreptul bazinului (e o glumă a unui umorist japonez). Foarte puțini au auzit de Hagi și de Ceaușescu și cam atât.
Ce fel de glumă este aceasta cu mâinile în V? Proastă?
Irina: Nu cred. Japonezii au fost fascinați de Nadia Comăneci și prin gestul lor imită costumul gimnastei în partea de jos. Nu prea înțeleg gluma, nu cunosc umoristul și nu cunosc limba într-atât încât să prind subtilități. Ei au un altfel de umor decât al nostru. Emisiunile lor de la televizor sunt foarte plictisitoare. Râd din nimicuri.
Citește și: Titicaca, „marea“ incașilor: Lumea simplă a urmașilor amerindienilor, văzută de o fotografă din România
Ce ți se pare cel mai interesant la stilul de viață al japonezilor?
Irina: Faptul că se straduiesc tot timpul să nu-și deranjeze semenii.
Poți da un exemplu concret?
Irina: Cel mai des întâlnit exemplu e în tren. N-o să auziți niciodată un telefon sunând sau să vedeți pe cineva vorbind la telefon. Toată lumea are telefoanele pe silent. Limba japoneză nu are înjurături. Nici măcar nu au cuvântul "urât" în vocabular. Când vor să spună că ceva sau cineva e urât spun ”minikui”, care înseamnă "nu este plăcut vederii".
Cât de greu este să te adaptezi ca român în Japonia?
Irina: Nu este greu deloc. Cei care sunt certați cu munca nu au ce căuta aici, iar cei care vin își închipuie tot felul de chestii despre japonezi, care până la urmă nu sunt întotdeauna adevărate. Mi se pare mai greu sa te adaptezi în țări din Europa pentru că trebuie să te lupți cu eticheta de a fi român, dar aici unde nu știu prea multe despre noi e floare la ureche, zic eu.
Ce iți lipsește cel mai mult din România?
Irina: România! Chiar îmi lipsește România!
Ai leuștean? :D
Irina: Normal că am. Nu trec vama când intru în Japonia dacă n-am leuștean! Ba uscat, ba proaspăt și îl congelez, dar am! Pe aici nu se găsește. Am încercat să-l prind în ghiveci, dar n-a vrut să stea.
Ce le recomanzi celor care vor să viziteze Japonia sau celor care vor să se stabilească acolo?
Irina: Să ia bani suficienți cu ei căci transportul și mâncarea sunt cam scumpe. Nu prea recomand stabilirea aici.
De ce?
Irina: Cultura japoneză e foarte diferită de a noastră și, în general, de cea europeană. Totul e fix invers. În România, adaptăm și modificăm pe parcurs, mai ”merge și așa”, ne mai poticnim, mai lăsăm lucrurile baltă, mai dăm în gropi și mergem mai departe. Aici nu! Aici e o singură cale de a face lucrurile! O cale bătută și sigură pe care toată lumea o urmează. Și întotdeauna ajung la obiectivul pe care și l-au propus.
Lumea nu e obișnuită cu atâta schimbare. Sunt foarte multe reguli de respectat. Multe absurde, dar care trebuie respectate și pe care nimeni nu le poate contesta. Șeful e zeul suprem, intangibil. Aici nu contează performanța, ci timpul pe care îl petreci la birou. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu-mi place deloc modelul de familie japoneză. În jurul vârstei de 30 de ani te căsătorești cu oricine, dar numai înstărit sa fie, faci copii, rămâi acasă să-i crești, soțul e tot timpul la serviciu sau la ”love hotel”, copiii cresc și rămâi singură cu un necunoscut plictisit de viață.
Ce îți place cel mai mult în Japonia? Și ce nu, dacă există aspecte negative
Irina: Cel mai mult îmi place că pot să-mi uit telefonul sau orice alt obiect în orice loc și îl recuperez întotdeauna. Îmi place că japonezii sunt oameni calmi, răbdători și înțelegători. Îmi place că nu te înjură nimeni în trafic iar la orele de vârf, mai ales dimineața, nu miroase nimeni urât în mijloacele de transport în comun. Nu-mi place că e cam departe de România... și că japonezii sunt oameni cam singuratici. Atâta politețe și educație se plătește cu căldura umană.
Ți-ai făcut prieteni printre japonezi?
Irina: Da, dar ca să mă văd cu ei trebuie sa fac programare cu o lună înainte... N-ai sa vezi să vrei să te vezi cu ei azi și să se mai și întâmple lucrul ăsta!
Ce locuri te-au impresionat în Japonia din ce ai văzut până acum?
Irina: Greu de spus. Găsesc tot timpul locuri noi, superbe. Poate că muntele Fuji, dar nu sunt sigură. L-am urcat într-o noapte de vară iar sus acolo, deși era vară, am tras un frig cu tot cu echipamentul de schi pe mine. Răsăritul pe muntele Fuji e din altă lume. Stai fix pe nori, clănțănind de frig...
Cum te simți ca femeie în Japonia? Cum sunt privite/tratate femeile în această țară? Dar ca mamă?
Irina: Să zicem că sunt norocoasă că nu sunt japoneză. Presiunea pe care o pune societatea pe femeile japoneze e cam mare. Ca regulă, femeile după ce se căsătoresc rămân acasă să-i crească pe cei mici și pe cei mari. Din fericire sunt tot mai multe excepții de femei care își păstrează serviciul. Ca mamă, mă simt și mai norocoasă că am un băiețel rânjit și vesel căruia îi plac oamenii și care socializează cu toată lumea. Japonezilor le plac copiii și se deschid în fața lor, iar eu - ca purtătorul lui de cuvânt - am mare noroc!
E Japonia o țară potrivită pentru a-ți crește copilul? Cum ți se pare sistemul de educație din Japonia?
Irina: Da, dar doar când e mic. Grădinițele sunt foarte bine puse la punct. Sunt foarte curate și sigure, personalul este mai mult decât suficient. Copilașii merg singuri pe stradă la grădiniță și toată lumea îi supraveghează și are grijă de ei. Prin școala generală încep să pună presiune pe ei iar în perioada liceului unii cedează psihic. La facultate e greu de intrat, dar ușor de terminat si e o distracție continuă. Nu prea se face școală la facultate... Nu îmi place stratificarea cu ”senpai” și ”sensei”.
Și o ultimă întrebare, în ton cu subiectul acestui sezon: Ce măsuri se iau în Japonia pentru prevenirea răspândirii noului coronavirus? Ce măsuri luați voi, în familie, și ce măsuri se iau la nivel de autorități? Există și la voi știri false? S-au panicat oamenii?
Irina: În primul rând, s-au epuizat măștile chirurgicale. Am observat că de când cu coronavirus și măștile sunt mai sofisticate, cu tot felul de filtre și inscripții. Oamenii poartă la ei alcool sanitar și șervețele dezinfectante. Autoritățile recomandă călătorilor să nu circule în mijloacele de transport în comun la orele de vârf și să evite pe cât posibil aglomerațiile. De asemenea, multe firme le-au recomandat angajaților să lucreze de acasă. Mai mult decât atât, s-au anulat tot felul de evenimente. Noi evităm mijloacele de transport în comun, purtăm măști și ne spălăm și dezinfectăm cât putem de mult. Și japonezii sunt panicați, cred că poartă măștile de protecție și noaptea în somn.
La noi, școlile sunt închise până în aprilie și apropo de panică și provizii: am căutat la magazinele din zona mea și nu am mai găsit nici șervețele și nici hârtie igienică. La noi nu s-au cumpărat făină, mălai și orez deci :).
Îți mulțumim, Irina, pentru acest interviu, ne bucurăm că ți-ai răpit din timp pentru a ne povesti un pic despre viața în Tara Soarelui Răsare!
Posteaza comentariu