Fii atent la semne si tine drumul

Daca esti atent, nu ai cum sa te ratacesti pe Camino. Drumul este foarte bine marcat cu sageti galbene care iti arata pe unde sa o iei. Le vezi din 50 in 50 m, fie ca urmezi un traseu montan, fie ca esti pe campie, fie ca esti intr-un oras mare.

Te vei intalni foarte des si cu ceilalti pelerini, pe care-i vei recunoaste dupa bastoane si rucsace, sau cu biciclistii care te claxoneaza, sau cu satenii care au un respect deosebit fata de caminarzi. Astfel ca, atunci cand unul dintre ei o ia razna prin papusoi, cineva, oricine, iti va face semne disperate cu mana si te va ajuta intr-un fel sau altul sa revii pe cararea batuta de atatia pasi inaintea ta.

Urmele pneurilor, urmele bocancilor sunt acolo, pe Camino. Daca nu le mai vezi, ai incurcat-o. Trebuie sa te intorci si sa cauti ultima sageata galbena pe care ai vazut-o. Asta iti afecteaza un pic moralul, mai ales daca ai mers de-a-n-boulea cativa km, dar n-ai ce face, trebuie sa te intorci, chiar daca este o arsita infernala.

In a 11-a zi de Camino, eu si cei doi tovarasi cu care am plecat din Romania ne-am ratacit. Nu o data, ci de doua ori in aceeasi zi. Doar ce ne imprietenisem cu o tanara de 19 ani din Frankfurt, ce abia se tara prin campie din cauza ranilor pe care le avea la picioare. Stand de vorba cu ea si incercand sa aflam ce anume o anima, am mers vreo 2 km degeaba prin vipie, pana cand am dat de o rascruce. Si nici o sageata galbena care sa ne spuna incotro s-o luam. La stanga sau la dreapta?

Plecasem din Santo Domingo de la Calzada, orasul din care imi cumparasem noul rucsac, si ne indreptam catre Granon, primul satuc aflat la o distanta de 6 km. Cumva debusolati, ne-am intors, fireste, inapoi.

"Inainte cu Dumnezeu si inapoi sa ramana lucraturile diavolului", vorba lui Alin, unul dintre cei doi amici de drum. O zi ca in iad. Cat vezi cu ochii, camp, doar camp, culturi de orz si de secara, muste, si greieri, si cotofene.

Grabnon, satul prin care am trecut mai apoi, dupa prima ratacire, pustiu si el. O zi buna de omorat principii, de pus la uscat idei. Buna de ucis visuri. O zi in care numai cadavrele dorm la racoare, cu lacate mari la portile cimitirului. Spaniolii au grija pana si de linistea mortilor lor.

Cum iesi din Granon, te intampina o placuta prietenoasa, pe care scrie: "Peregrino, buen camino!" ("Pelerinule, drum bun!"). Imediat dupa asta, o cioara ne-a taiat calea cu un tipat sinistru. Un kilometru mai incolo, eram iar pierduti pe campiile Spaniei, in plin bazait de muste. Oricat am vrut sa fim de atenti la semne dupa prima ratacire, iata ca o facusem lata din nou.

A trebuit sa ne intoarcem mai ofiliti, mai tacuti, mai scursi ca prima oara. Murati in propria sudoare, cu pielea deja parlita de soare, cu hainele intrand in carne.

In timp ce mergeam, m-am gandit la nenumaratele semne din propria viata, pe care, desi le vedeam cu atata claritate, nu le-am luat in seama. Mi-am spus la vremea respectiva ca atunci cand crezi in anumiti oameni, ce mai conteaza niste amarate de semne?

Diferenta este ca, intr-o calatorie, atunci cand te ratacesti de cararea cea buna, te poti intoarce inapoi doi, trei sau patru kilometri, in viata reala poti pierde doi, trei sau patru ani, fiindca nu ai vrut sa iei in seama semnele acelea blestemate. Nu le mai poti schimba, desi ele ti-au facut tot timpul cu ochiul si te-au avertizat sa le urmezi.

Iar daca intr-o ratacire pe campii pierzi o ora si ceva energie, pana la urma vei gasi o bruma de racoare sub un copac oarecare. Poti sa mergi apoi mai departe. Insa in viata ta poti consuma emotii, proiectii, sentimente puternice sau asteptari, visuri etc., ce nu se vor mai intoarce niciodata, nu te vor mai putea reda tie insuti, oricat ai dori. Atunci cand te trezesti dintr-o mare iluzie, s-ar putea sa nu gasesti popasul pe care-l cauti sau dezamagirea sa fie atat de mare incat sa treci pe langa el fara sa-ti mai pese.

Asta a fost ziua cea mai cumplita de pana acum de pe Camino. Am gasit refugiul in care sa ne adapostim, iar daca, in mod normal, pe o vreme racoroasa faceam 20 de km in 5 ore, de data asta ne-a luat 7 ore sa ne adapostim intr-un han. Intre timp insa, am renuntat la tovarasii mei de drum. Si asta pentru ca, desi Camino este un drum al prieteniei, uneori trebuie sa-l parcurgi de unul singur atunci cand semnele iti vorbesc si cand alegerile celorlalti nu te mai afecteaza in vreun fel.