Cetate medievală, pozată de sus, dintr-o dronă
Alergam în curtea şcolilor! Doamne, ce nebunie! Eram mulţi, dar, cumva, învăţam carte. Şi nu neapărat din manual, ci din dragostea dascălilor, din dăruirea lor, şi din faptul că cititul era oarecum interzis, ca şi cărţile bune. Şi, ca orice lucru interzis, avea un farmec aparte, iar coperţile manualelor noastre ascundeau romane… Învăţam să scriem şi să citim şi mergeam la ceaiuri dansante, unde fetele invitau băieţii la dans… băieţi ce în curând aveau să plece în armată.
Un alt decembrie.
Mai ţii minte câţi prieteni mi-au spus că trebuie să te părăsesc? Că trebuie să plec, că în relaţia asta nu voi fi niciodată fericit sau împlinit? Şi, totuşi, am rămas… Nu că nu mi-aş fi pus problema, dar, cumva, am rămas. Mai plecam uneori, dar, aşa, cu toate defectele tale, mi se făcea dor şi mă întorceam. Mă mai enervam uneori, mai dădeam cu pumnul în masă, mă mai revoltam, mai încercam “să (mă) manifest”, apoi ajungeam să fac compromisuri şi o luam de la capăt…
Dar erau momentele. Momentele noastre când ne împăcam şi te lăsai descoperită şi mă minunam de toate secretele tale minunate…
Posteaza comentariu