Poveste adevărată: "Crăciunul nu mai e la fel fără mama"

Mi-am dat seama acum, la maturitate, că atunci când mi-am pierdut părinții, Crăciunul a încetat să mai fie pentru mine un motiv de bucurie. Crăciunul, ca și Paștele, ca și Revelionul sau chiar ziua mea. Toate motive de bucurie pentru majoritatea oamenilor, sunt pentru mine ocazii nostalgice, marcate cu artificii de restul lumii.

Nu știu cum pot oamenii să se bucure și să chefuiască deși știu că nu vor mai desface niciodată cadourile în jurul bradului alături de părinți? Când știu că nu vor mai intra niciodată în bucătăria plină de arome a mamei. Când știu că nu-i vor mai vedea niciodată pe bunicii care le-au marcat cei mai frumoși ani ai copilăriei? Cum te poți bucura când știi că tot ce a fost mai important în viața ta a murit?

De cinci ani, de când mama nu mai este cu mine, eu am pierdut și ultimul motiv pentru care mă mai bucuram când veneau sărbătorile. Știu că sunt mulți oameni depresivi sau care se sinucid chiar de sărbători, ca urmare a presiunilor sociale pe care toate reclamele, știrile și întâmplările din perioada asta le fac asupra psihicului lor. Nu sunt din categoria aceea, dar tot nu mă mai pot bucura de sărbători așa cum o făceam când îi aveam alături pe ai mei.
Întâmplarea face că pe mama am pierdut-o pe neașteptate, când nu eram acasă și nici nu ajunsesem s-o văd în ultimul an de sărbători. Deși era singură, am ales să nu fiu cu ea pentru că... știți cum e, e ușor când știi că ea te așteaptă acasă, necondiționat, să alegi să faci sărbătorile cu altcineva, doar pentru că ești îndrăgostit sau pentru că ai impresia că trebuie să-ți trăiești viața....

Nu am fost alături de mama la ultimele ei sărbători de iarnă și așa am pierdut ultima șansă de a mă mai bucura de ceea ce acum simt acut, cu fiecare celulă din corp, că am pierdut iremediabil și regret enorm.

Nu am o familie a mea, unii spun că și de asta mă încearcă aceste regrete, dar ceva mă face să cred că indiferent dacă aș avea o familie eu tot așa aș simți sărbătorile. Pentru mine asta este ceva de neînlocuit: viața trăită alături de părinți și bunici.

Din păcate nu mai am nimic din perioada aia care să-mi amintească mai mult de ei, deși sunt toți destul de vii în mintea mea. Nu mai există nici casa în care am copilărit în vacanțe, cu bunicii, iar apartamentul părinților a fost vândut după moartea mamei. Eu eram plecată din țară și credeam că acolo, departe, va fi viața mea de atunci încolo. Nu a fost să fie, și acum regret enorm că am aruncat practic, pentru totdeauna, orice urmă care să-mi mai păstreze, fie și măcar cu o frântură, ceva din viața mea anterioară. Viața mea reală, de fapt, pentru că acum simt cumva că de la momentul morții mamei s-a șters complet tot ce am trăit înainte, am resetat tot, alegând o altă viață care nu-mi spune nimic și nu reprezintă pentru mine decât o existență artificială, de împrumut.

Nu știu dacă mai simte cineva ca mine, dar pentru noi ăștia care am pierdut tot odată cu părinții, sărbătorile sunt ceva foarte trist. Crăciunul nu va mai fi niciodată așa cum a fost alături de mama. Așa că, pentru cei care încă îi mai aveți, prețuiți-i, bucurați-vă alături de ei, petreceți sărbătorile cu părinții, atât cât mai sunt alături de voi. Nu știți ce vid veți trăi după ce ei vor muri.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului.

Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.