Anul trecut, la sfarsitul lui octombrie, as fi zis ca urmeaza sa traiesc o vesnicie pana nasc. Acum vesnicia mea e pe sfarsite si, cu cat trec zilele, cu atat mai mult imi doresc sa retraiesc anumite momente. Mai vreau o data ziua aceea posomorata in care am mers la primul examen ecografic si am vazut cum ii batea inimioara copilului meu, cand avea 1,4 cm si inca nu stiam daca e fetita sau baietel. Dupa ce l-am vazut pe bebe m-am intalnit cu prietena/cumnata/colega mea, Maria, si am mers sa mancam inghetata. Am mai mancat inghetata si dupa ziua respectiva, acelasi sortiment, insa nu a mai avut gustul pe care l-a avut atunci. As mai vrea sa retraiesc dimineata de iarna, cu ninsoare afara, cand mi-am simtit puiul miscand pentru prima oara. Si sunt multe momente pentru care, daca as putea, as derula filmul evenimentelor. Din pacate, ceea ce mi se intampla acum, este ca un meci la care nu pot lua parte decat fiind prezenta pe stadion. Nu pot sta linistita in fata televizorului si sa ma bucur de reluarea fiecarei faze importante. Sunt chiar pe teren, prinsa in atmosfera jocului, iar clipele de acum nu le voi revedea niciodata. E un meci fara reluari! Astept urmatoarea etapa pentru a mai simti ceva asemanator.
Azi am mers la control... am aflat ca sarcina mea este mai avansata cu doua saptamani, deci nu e Matei mai mare decat ar trebui. Inca de la primele ecografii exista un decalaj intre dezvoltarea lui si varsta cronologica a sarcinii. La o privire mai atenta, medicul meu a observat ca decalajul a fost acelasi la toate ecografiile pe care le-am facut... chiar o sa nasc mai repede decat ma asteptam. Eu acum am ajuns la a 35-a saptamana si, dupa cum se prezinta colul uterin, in cam trei saptamani (cel mult patru) ar trebui sa nasc. Am vorbit cu medicul meu despre nastere, despre anestezia epidurala, despre o posibila cezariana si alte detalii de genul acesta. Am emotii... am emotii si cand scriu despre asta...
Recunosc, ma sperie un pic si nasterea, dar emotiile pe care le traiesc acum nu provin din aceasta teama. Ma gandesc la prima intalnire cu Matei, la prima strangere in brate, cred ca o sa plang... Cred voi fi geloasa pe cei din jurul meu. Acum Matei e doar al meu, e la mine in burtica, vorbim, ii povestesc diverse lucruri, ascultam muzica, ii simt fiecare miscare... nu trebuie sa il impart cu nimeni. Cum va fi cand va trebui sa il impart cu bunici, matusici, prieteni? Mi-e teama de momentul acesta...
Am inceput sa ma gandesc permanent la modificarile pe care trebuie sa le fac in casa, la lucrurile pe care trebuie sa le mai cumparam. E ca atunci cand iti faci bagajele pentru o lunga calatorie: iti stabilesti inainte cu mult timp ce trebuie sa iei cu tine, care sunt lucrurile de care te poti lipsi, iti faci lista cu ce ar trebui sa mai cumperi...
Comentarii (2)
sper sa traiesti si tu tot ceea ce traiesc eu acum, te asigur ca e minunat!
imi place tot ce ai scir....deocamdata nu ma pot bucura de aceleasi sentimente, insa sper cat de curand, anul acesta. Va doresc tie, copilului tau si sotului multa sanatate si fericire. Restul vine de la sine. Sa va iubiti unul pe altul mereu. Vreau sa mai citesc si in zilele urmatoare sa stiu cat mai multe...:))
Posteaza comentariu