Sunt plecat din România cam de zece ani. A fost inițial facultatea, grație unei burse foarte generoase oferite de statul în care locuiesc acum, apoi mi-am găsit job și în final m-am stabilit aici și cu iubita, cu care am acum un copil.
Nu știu dacă vom rămâne definitiv aici, deși e tot Europa și suntem relativ aproape de țară, dar nu distanța geografică mă impresionează, ci modul în care a involuat familia mea rămasă în România și prăpastia uriașă căscată, în decada asta, între noi și ei. Sunt din ce în ce mai puțin dornic să revin acasă, când văd ce au făcut ultimii 24 de ani de „democrație” familiei mele care trăiește dintotdeauna într-un orășel mic din Moldova.
Mama și tata au fost niște oameni muncitori, cu studii medii, harnici dar nu extraordinar de avuți. După 1989 au început să facă mici investiții și au ajuns ca azi să dețină ceva terenuri, niște afaceri locale și, odată cu ele, niște prieteni dubioși din rândul îmbogățiților zonei sau din rândul autorităților locale. Financiar le merge mai bine decât media în România, dar asocierea cu genul de oameni de care spuneam mai sus le-a dăunat dezvoltării intelectuale.
Au devenit influențabili în sensul rău al cuvântului, religioși de fațadă sau interlopi de teamă. Pleacă urechea la ce spun vecinii, preotul sau prietenii de conjunctură, de frică să nu piardă clienții sau să nu fie luați la ochi de comunitatea care fiind atât de mică știe cam tot ce face fiecare. Revoltător este că ne cer și nouă, de câte ori mergem acasă, să facem același lucru: să fim de acord cu fărădelegi ale unor șmecheri din zonă, doar pentru că vin la ai mei la masă.
Când le reproșez mamei și tatei că mi se pare aberabt să gândească așa, pentru că e ilegal, de multe ori, pleacă capul în pămând și tac sau îmi reproșează că eu m-am schimbat și nu înțeleg realitatea.