Poveste adevărată: "Sunt geloasă pe relaţia fiicei mele cu tatăl ei"

Sunt geloasă. Nu mi-am dat seama că e o boală până când nu am ajuns să simt asta faţă de propriul copil. Câtă vreme am fost geloasă doar pe diverse femei din viaţa soţului meu mi s-a părut în regulă. Doar se ştie că gelozia vine din dragoste. Cine nu iubeşte, nu gelozeşte, nu?

Ei bine, nu. Am înţeles că nu e normal cum gândesc în momentul în care am simţit o strângere de inimă la vederea soţului meu care o pupa şi o strângea în braţe pe fiica noastră. Atunci parcă a fost un duş rece. Fata are doar 5 ani, e un copil, în plus e copilul nostru, rodul iubirii noastre, cum să fiu geloasă pe ea? Și totuşi am dat de atunci o atenţie mai mare senzaţiilor pe care le am de câte ori îi văd împreună.

Mi-am dat seama că simţeam asta de ceva timp, dar nu conştientizam. Eram atât de obişnuită să-l gelozesc pe Doru, încât nu am realizat că mut aceste frustrări şi asupra copilului meu.
Cred că situaţia a început de când l-am cunoscut. Nu-mi amintesc să fi simţit ceva similar faţă de alţi iubiţi sau chiar faţă de alte persoane din viaţa mea, deşi am avut impresia că am mai iubit şi înainte de el. Dar din momentul în care am pus ochii pe Doru parcă mi s-a pus o ceaţă pe creier. Tot ce simt, fac, spun este pentru el. Viaţa mea nu are sens fără el, îl iubesc până la uitarea de sine. Știu că nu e normal, dar faptul că şi el mi-a răspuns la aceste sentimente m-a încurajat să cred că relaţia noastră e unică, genul de dragoste pe care o întâlneşti o dată în viaţă şi e până la moarte neschimbată.

Ce-i drept este, neschimbată. Eu simt şi azi exact aceeaşi strângere de stomac atunci când îl văd, când mă gândesc la el când mă atinge. Ori de câte ori îl vedeam că vorbeşte la telefon cu vreo colegă eram geloasă şi ciuleam urechile ca să captez un eventual ton mai altfel în galsul lui. Ori de câte ori eram la vreo petrecere şi-l vedeam privind alte femei simţeam că iau foc. El nu mi-a dat niciodată motive să-l bănuiesc, deşi este un bărbat bine şi multor femei li se scurg ochii după el.

După venirea pe lume a Daliei, însă, relaţia noastră s-a schimbat. Un pic la început şi din ce în ce mai mult în ultimii doi ani. Fiica noastră a fost darul suprem pe care viaţa ni l-a făcut, după ce ne-a adus împreună. Amândoi am fost foarte fericiţi când s-a născut, o iubim şi o răsfăţăm ca pe orice copil unic şi dorit.

Numai că treptat afecţiunea lui Doru faţă de mine a început să pălească, pe măsură ce creştea faţă de Dalia. Ca şi când el nu ar avea decât o cantitate exactă de afecţiune pe care acum o împarte între noi două. Iar eu resimt asta ca pe un cuţit în inimă.

Relaţia noastră intimă nu mai e la fel de intensă, primele lui gânduri nu se mai îndreaptă spre mine dimineaţa, ci spre Dalia: dacă s-a trezit, dacă a mâncat, dacă e gata de grădiniţă. Seara petrece mai mult timp cu ea decât cu mine. De fapt petrecem timpul în familie, dar eu mă simt cumva neglijată în acest trio.

Când am început să fiu geloasă pe fiica mea am intrat în panică. M-am dus la un psiholog şi abia acolo am înţeles că asta e o boală. Acum fac terapie, fără ca Doru să ştie. Încerc să mă vindec, dar după câteva luni de terapie nu am făcut niciun progres. Tot ce ştiu e că nu e normal ce simt, dar pare că nimic nu mă poate împiedica să simt asta.

Nota redacţiei.

Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.