Da, am divorţat, aşa cum m-a sfătuit mama şi cum m-au sfătuit cele mai bune prietene. Sunt din nou liberă. Nu mai trebuie să-i suport minciunile, absenţele de-acasă, trădările. Pot să iau viaţa de la început. Să-mi găsesc un nou partener, să mă îndrăgostesc.
Totul pare senzaţional, dar atunci de ce îmi vine să plâng? De ce mă simt singură? De ce am senzaţia că următoarea relaţie va ajunge în acelaşi punct?
Oare doar el a fost vinovat pentru toate mizeriile întâmplate între noi? Sau era mult mai comod să dau vina pe el? Ce-am făcut ca să-l inspir? Ce-am făcut să avem un cămin adevărat?
Cum îl vedeam, săream pe el cu reproşurile: ba că a uitat să se oprească la supermarket, ba că şi-a lăsat ciorapii aruncaţi în baie, ba că a adormit îmbrăcat, ba că miroase a băutură şi tot aşa.
Poveste adevărată. Spaima după divorţ: unde găsesc un bărbat mai bun?
Cred că am dat vina mereu pe el pentru toate problemele, iar asta l-a determinat să plece. Deşi ar trebui să mă simt bine, cu toată viaţa înainte, mi-e frică. Dacă nu voi fi mulţumită niciodată?
De Valentina
Valentina