Poveste adevărată. Să fiu drăguţă de Ziua Îndrăgostiţilor, dar până când!

Întotdeauna îmi spun că nu-mi pasă. Că-l voi iubi la fel de mult chiar dacă uită. Îmi promit să nu fiu dezamăgită, să nu aduc vorba despre asta, sper să reuşesc.
Când îl văd că vine acasă atât de nepăsător ca şi cum atunci ar fi aterizat din spaţiu şi habar n-are că pe Pământ e sărbătoare: Ziua Îndrăgostiţilor, 1 Martie sau 8 Martie. Măcar să nimerească una din trei. Dar n-are nicio treabă. Mă sărută din vârful buzelor, mă întreabă cum a fost ziua mea, dar dacă încep să-i povestesc, iese din cameră şi se duce la baie să se spele şi să se schimbe. Mă trezesc vorbind singură despre existenţa mea de doi bani.
Apoi, se întoarce, îşi pune zâmbetul nevinovat pe faţă şi mă întreabă ce avem la cină. Atunci e momentul în care-mi vine să mă duc, să iau o tigaie din bucătărie şi să-i dau una în cap. Poate se trezeşte la realitate. În loc să-mi dau frâu liber pornirilor violente, zâmbesc la rândul meu şi îi prezinte meniul pentru cină deşi mi-aş fi dorit din tot sufletul să mă invite la un restaurant, să am parte şi eu de o cină romantică, măcar acum, la începutul primăverii. Dar, te-ai găsit. O ia spre bucătărie, se aşează la masă şi aşteaptă. Dacă nu-l urmez, în următoarele 30 de secunde îmi voi auzi numele strigat pe un ton uşor iritat.