Poveste adevărată: "Iubitul meu nu mai e atras de mine!"

Simt că relaţia noastră s-a răcit, că nu mai există atracţia de la început şi câteodată am senzaţia chiar că el se gândeşte la altcineva când e cu mine. Nu am siguranţa că mă înşeală, cinstit nici n-aş vrea să ştiu, dar am certitudinea că lucrurile între noi nu mai sunt cum erau acum trei ani când ne-am cuplat, şi aş vrea să le repar, dar nu ştiu cum. Cel mai tare mă timorează faptul că simt că nu-i mai plac şi asta e cea mai dificilă problemă din punctul meu de vedere.

Pentru că niciodată n-am avut încredere în mine. De copilă, familia mi-a sădit această neîncredere în capacităţile mele intelectuale şi fizice, iar mai târziu, când am devenit adolescentă, şi toate colegele mele se întreceau în cochetării, mie mi-era ruşine şi să mă privesc în oglindă la toaletă, de faţă cu celelalte fete. Mi se părea că nu am ce să văd, ce să arăt, şi în general multă vreme am trăit cu impresia că sunt răţuşca urâtă, că sunt cea mai puţin atractivă fată din liceu de exemplu.

Mai târziu, când am terminat şcoala şi m-am angajat, am avut norocul să nimeresc într-un colectiv preponderent masculin, ceea ce m-a călit şi la glumele mai deocheate şi mi-a dat un pic de încredere în mine, când am văzut că îmi pot face prieteni bărbaţi şi că unora le par chiar atrăgătoare. La 25 de ani când l-am cunoscut pe Dinu mă consideram o fată normală, mai degrabă un pic băieţoasă, datorită anturajului, dar nu neapărat frustrată de cum arătam. Mă acceptasem.

De altfel, ca să înţelegeţi despre ce e vorba, nu sunt vreun monstru, am 1,60 metri, vreo 50 de kilograme, sunt mai degrabă scândură, nu am forme apetisante cum îşi doresc bărbaţii, şi nici nu am un chip după care să întoarcă lumea ochii pe stradă. Sunt ceea ce se cheamă o fiinţă comună.

Pentru Dinu, la început nu am fost aşa. Îmi făcea complimente, se citea în ochii lui că pentru el eram frumoasă. Mă dorea şi asta se vedea. Era prieten cu unul din colegii mei de serviciu şi aşa ne-am cunoscut.

La ceva vreme după, am început să ieşim împeună din ce în ce mai des şi după câteva luni ne-am mutat împreună. Nu ştiu dacă ne iubeam. A fost primul meu bărbat, primul tip care m-a curtat cu adevărat şi deci nu mi-am permis să-l refuz. Când ţi se întâmplă asta abia la 25 de ani te gândeşti că e ceva în neregulă cu tine şi te mulţumeşti cu ce ţi se oferă.

Spun că nu ştiu dacă-l iubeam pe Dinu pentru că nu am mai iubit niciodată, nu ştiu cum trebuie să fie, dar mă simţeam bine cu el, era amuzant şi sociabil. Nici din punct de vedere sexual nu ştiu dacă performanţele lui, ale mele sau ale noastre sunt satisfăcătoare sau peste medie. Nu am termen de comparaţie. La început, nu-mi plăcea, dar cu timpul m-am obişnuit. Totuşi, poate nu facem noi chiar tot ce trebuie, pentru că altfel nu pricep de ce omenirea face atâta caz pe seama sexului...?

Suntem, deci, de trei ani împreună. Am ajuns să ne cunoaştem fiecare plăcere, enervare, gest, gust. Eu mă simt în continuare bine cu el, mă simt confortabil. E, cum se spune în literatură, ca o pereche de papuci de casă. Nu-mi doresc neapărat nişte pantofi cu toc, dar am senzaţia că el îşi doreşte şi altceva. Poate că s-a plictisit, poate că mi se pare mie, cum spune el, dar ceva nu mai e cum era.

Am încercat să-l întreb ce se întâmplă, dar susţine de fiecare dată că nu e nimic. Că mi se pare, şi că niciun cuplu nu are aceeaşi viaţă sexuală şi sentimentală, la aceeaşi intensitate ca la început. Poate că aşa e, dar numai după trei ani să se plafoneze? Mă întreb cum rezistă cuplurile de 50-60 de ani? Oare tot aşa trec prin plictiseli şi saturări, apoi se complac?

Ceea ce văd acum în privirile lui Dinu nu mai e deloc dorinţă. Nu mă mai priveşte la fel, se uită la mine cu ochi goi, lipsiţi de orice sentiment şi interes. Mai degrabă îl interesează o maşină pe stradă sau un meci. Pe mine, de multe ori mă şi ignoră. Şi nu ştiu cum să-i redeschid interesul. Pentru că nici iniţial când ne-am cunoscut nu am făcut ceva special. Am fost eu însămi. Acum ce ar trebui să fac ca să-l recuceresc? Vă rog să-mi daţi un sfat dacă aveţi.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului.

Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.