Relația a evoluat foarte bine până acum câteva luni credeam că spre asta mergem, să ne mutăm împreună și în viitor să facem o familie. Deși el a mai avut una, eu am 23 de ani și îmi doresc foarte mult o familie cu copii.
Însă la un moment dat lui i-au lipsit niște bani din casă – o sumă mare – și primul lucru la care s-a gândit a fost că i-am luat eu. Fără să-și pună măcar vreo întrebare, m-a acuzat direct, cerându-mi să pun banii la loc până a doua zi, fără să asculte măcar și punctul meu de vedere. Am fost șocată și am plecat de acolo în lacrimi, refuzând să-i mai răspund la telefon câteva zile, până când a venit el după mine la serviciu și și-a cerut scuze.
Fiica lui din prima căsătorie, adolescentă rebelă, a recunoscut că ea luase banii, mizând pe faptul că eu voi fi acuzată. Mama ei a găsit banii asupra ei și a forțat-o să-i ducă înapoi și să-i mărturisească totul tatălui ei. Nu știu care au fost motivele faptei ei și nici nu contează, importantă pentru mine a fost reacția lui și pentru asta nu mai am liniște în relație de câteva luni.
OK, astea au fost faptele, teoretic lucrurile s-au rezolvat, el și-a cerut scuze și m-a implorat să nu-l părăsesc, că a greșit și că mă iubește. Însă mie mi-a lăsat un gust teribil de amar întâmplarea. Ce fel de iubire e aia în care primul hoț la care te gândești când îți dispar niște bani este chiar persoana iubită? Cum pot fi eu mai departe în pat cu el, când el nu are încredere în mine?
M-am întrebat dacă are încredere că nu-l înșel, în condițiile astea. L-am întrebat și a fost evaziv, dar concluzia a fost că nici în privința aia nu prea are încredere, că în general după eșecul primei căsnicii el nu mai are încredere în femei, din niciun punct de vedere. Și că e de părere că fiecare trebuie să-și păzească spatele și să fie suspicios până la proba contrarie cu oricine, chiar și cu părinții lui. Or dacă așa stau lucrurile mi se pare cam greu de conviețuit cu un astfel de om. Fără încredere nicio relație nu poate supraviețui.
Concluzia e că o acuzație ca aceea cu banii se poate repeta oricând, la fel și o altfel de bănuială poate chiar mai gravă. Practic neîncrederea lui cronică în femei mă va expune oricând bănuielilor de tot felul din partea lui.
Ce credeți, mai are rost să rămân într-o astfel de relație sau nu? Și mai ales, ce părere aveți, iubirea și neîncrederea pot exista împreună? Sau în realitate el nici nu mă iubește, de vreme ce mă jignește cu această neîncredere „în femei” în general cu care se scuză?
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.