Poveste adevărată: Dragoste retezată de religie

Ştiu, o să ziceţi că nu mai e o problemă în ziua de azi diferenţa de religie, pentru că avem exemple de femei celebre care s-au convertit de dragul bărbaţilor lor. Mihaela Rădulescu este poate cel mai cunoscut exemplu. Totuşi, în cazul meu lucrurile nu stau deloc atât de simplu. Eu sunt creştină, iar iubitul meu e de religie iudaică.

Mama prietenului meu nu acceptă sub nicio formă să mă căsătoresc cu fiul ei din cauza asta. Ea nu crede în convertire, iar fiul ei nu vrea să-şi contrazică mama. Chiar dacă declarativ mă iubeşte. Acum chiar mă întreb dacă el mă iubeşte sau o foloseşte pe mama lui drept pretext ca să nu se însoare cu mine.

Romy a fost toată viaţa lui un aventurier. Când a venit în România ca să lucreze pentru o firmă israeliană avea la activ câţiva ani de război şi mai mulţi de activism umanitar în diverse părţi ale lumii zguduite de conflicte armate. Nu mă îndoiesc că în toţi aceşti ani a cucerit şi a avut numeroase femei, chiar dacă el e modest şi nu povesteşte. În fapt, el e un cuceritor. Pe mine m-a dat efectiv pe spate din prima clipă în care ne-am cunoscut la o conferinţă organizată de firma la care lucra el. Eu le-am asigurat catering-ul, iar el avea în sarcină acest amănunt administrativ.

Cred că nu greşesc dacă spun că a fost atracţie la prima vedere de ambele părţi. Astfel de lucruri nu se prea pot simula. A început să-mi facă curte din minutul doi şi după prima cafea băută am şi rămas împreună pentru că pur şi simplu nu ne mai săturam unul de celălalt. Trăiam o frumoasă poveste de dragoste, când la mine, când la el, fără să fim tulburaţi de rude sau alte detalii colaterale. După câteva luni eram îndrăgostiţi nebuneşte şi asta se vedea de la o poştă. O colegă de serviciu mi-a zis într-o zi aşa, într-o doară, că ar fi bine să nu mă ambalez atât de tare pentru că nu se va însura niciodată cu o femeie care nu-i poate asigura urmaşi. E vorba despre faptul că originea iudaică se recunoaşte numai după mamă.

Când colega mea mi-a spus asta am început şi eu să deschid ochii, închişi până atunci de prea multă pasiune. Cinstit îmi doream să mă mărit cu Romy, doar îl iubeam şi ne potriveam atât de bine, de ce nu? Totuşi, nu-l puteam întreba despre aşa ceva. Era ca şi cum l-aş fi cerut eu pe el de bărbat. Şi încă mai aveam o urmă de mândrie ca să n-o fac.

Totuşi, a trecut un an de când eram împreună. Şi eram atât de fericită. Era tot timpul prezent în capul meu gândul acela al măritişului imposibil, dar asta nu mă împiedica să trăiesc cu Romy.

Într-o vară, mama lui a venit în vizită în România. Atunci am înţeles pentru prima dată ce avea să urmeze. Pentru că Romy s-a ferit câteva zile să ne facă cunoştinţă. Se tot eschiva, dar până la urmă l-am întrebat direct de ce se teme? Mi-a spus că nu se teme şi ne-a invitat pe amândouă la un resaurant.

Mama lui este o femeie de 60 de ani încă în putere, iar autoritatea ei asupra fiului e indiscutabilă. Şi-a pierdut soţul devreme, aşa că fiind silită să-şi crească singură cei trei copii, autoritarismul a fost singura soluţie. Iar ei nu-i ies din cuvânt nici acum, la maturitate. Romy are 35 de ani, iar fratele şi sora lui au 28 şi 33 de ani. Doar sora e căsătorită, băieţii au fost probabil mai aventurieri şi încă nu s-au aşezat. Încă un motiv pentru mama lor de a-i ţine sub observaţie, ca să nu clace în picioare tradiţia şi obiceiurile.

Întâlnirea cu mama lui Romy mi-a confirmat într-o măsură mai mare ceea ce colega mea îmi spusese din primele luni. Femeia nu mă ura, nu s-a purtat urât cu mine, pur şi simplu m-a tratat cu răceală şi politeţe.

Când Romy s-a ridicat de la masă ca să răspundă la un telefon ea mi-a spus scurt că nu are nimic împotriva relaţiei noastre, dacă să nu mă aştept vreodată să-i fiu noră.

După vizita mamei lui aici relaţia mea cu Romy a cunoscut suişuri şi coborâşuri. De unde până atunci fusesem de nedespărţit şi foarte fericiţi, brusc aveam nevoie de pauze. Avea el mai exact.
 
Intrasem în al doilea an de relaţie şi între noi nu se rostise niciun cuvânt în legătură cu căsătoria. Într-una din zile l-am văzut pe stradă pe Romy, ţinând de mână altă femeie. Nu m-au văzut, erau pe partea cealaltă a străzii, dar păreau foarte intimi. Nu m-am îndoit atunci că el mai avea o relaţie. Când ne-am văzut, l-am înfruntat. Nu a negat, dar a spus că este o femeie „de rangul lui”, pe care familia îl sileşte s-o accepte. Nu-mi venea să cred că trăiesc o asemenea poveste în secolul 21.

În mod stupid l-am iertat atunci când a început să plângă şi să-mi spună că totuşi el mă iubeşte şi nu poate renunţa la mine, în ciuda obligaţiilor de familie. Probabil dragostea mă făcea să accept situaţia, în pofida raţiunii, în speranţa că totuşi la un moment dat iubirea va învinge.

Au trecut deja trei ani şi încă nu a învins.

Dimporivă, cred că s-a estompat într-o oarecare măsură. Romy încă spune că mă iubeşte şi nu poate renunţa la mine, dar la refuzurile lui de a se însura, familia îi tot furnizează alte pretendente cu care speră să se căsătorească. Eu nu mai am nicio iluzie că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, dar deocamdată nu am tăria să renunţ la el.

 

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.