Poveste adevărată: "De ce iubesc femeile bărbaţii răi"

M-am gândit mult dacă să vă scriu această poveste a mea, mai ales că ţin la intimitate şi socot că nu e cazul să împânzesc internetul cu ceea ce a fost în familia mea. Totuşi, ce m-a făcut să scriu a fost avalanşa asta de ştiri, mesaje, postări, fotografii de 1-8 Martie, despre cum vor femeile să fie tratate, iubite, considerate, adulate, respectate şi despre cum nu sunt în stare bărbaţii să le preţuiască la adevărata lor valoare.

Doamnelor, daţi-mi voie să vă contrazic. Atunci când aveţi acasă un bărbat bun, desigur, nu perfect, cu calităţi şi defecte ca orice om, nu sunteţi în stare să-l apreciaţi. Vreţi mereu şi mereu altceva de la el, până când eşuaţi lamentabil alergând după năluci. Sau, şi mai rău, nimeriţi în pumnii unuia care vă "apreciază" cu brutalitate. Şi după aceea vă lamentaţi că n-aţi avut noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, iar asta e valabil pentru femeile care ştiu ce vor, nu pentru alea care visează cai verzi pe pereţi.

Să vă povestesc pe scurt cum a fost la mine. Am 35 de ani şi m-am însurat la 30. Am considerat atunci că găsisem o femeie cu care să mă simt bine, cu care împart aceleaşi valori. Fusesem împreună vreo doi-trei ani înainte, ne cunoşteam (ziceam eu) şi căsătoria a fost pasul firesc. Nu sunt un romantic, dar nici un nesimţit. Sunt mai degrabă preocupat de cariera mea, am o meserie care-mi face plăcere, mă împlineşte, iar asta, combinat cu faptul că din ea câştig bine, e suficient pentru ca omul să fie mulţumit.

Ce te faci că omul are acasă o femeie? Care vrea atenţie nedivizată, cel puţin egală dacă nu mai mare comparativ cu cariera. EA vrea să fie centrul universului lui, EA vrea să primeze, EA vrea să aibă carieră, EA vrea ca el să o înţeleagă atunci când e obosită sau nu are timp, dar EA nu-l înţelege pe el când păţeşte acelaşi lucru.

Lucram amândoi, iar asta nu a fost un impediment până la căsătorie. Dimpotrivă, ne bucuram că face fiecare ceea ce îl împlineşte profesional. Căsătoria, însă, a schimbat-o radical pe Mia. Brusc s-a simţit datoare să fie şi gospodină, ceea ce eu nu i-am cerut niciodată. De aia există menajere. Povara gospodăriei asumate din proprie iniţiativă i-a crescut însă şi pretenţiile la adresa mea. Brusc dorea ca şi eu s-o ajut în treburi casnice.

În plus a început să aştepte de la mine chestiuni pe care nu i le oferisem nici înainte, genul de dulcegării inutile şi artificiale văzute în filmele proaste: mic dejun la pat, flori, surprize costisitoare sau pur şi simplu iniţiative pe care eu cred că nu trebuie să le aibă unul singur într-un cuplu, ci trebuie discutate împreună şi decis cum se face. De exemplu să mergem undeva într-un week-end sau într-un concediu. Nu mă apuc eu să fac surprize cumpărând bilete aiurea, fără să ştiu dacă şi ea ar vrea să ajungă tot acolo.

Şi uite aşa au început să existe între noi nişte reproşuri pe care înainte de actul ăla oficial nu le auzisem de la ea niciodată. Noi, ca oameni, tot ăia eram. Ea se mulţumise cu mine aşa fără surprize şi iniţiative romantice în cei doi ani de relaţie. De ce voia acum mai mult? Şi dacă asta voia de la viaţă, de ce acceptase să se mărite cu mine?

După nici doi ani de căsnicie s-a dus totul de râpă. Pentru că EA nu a mai putut să suporte "indiferenţa mea". Începusem, într-adevăr, să mă închid în mine şi să ignor toate discuţiile cu tentă de reproş care se iscau din te miri ce. Practic ajunsesem să nu mai discutăm nimic, pentru că ea găsea întotdeauna un contraexemplu, de cum ar trebui să fie lucrurile.

Am acceptat divorţul, cu durere. Eu încă o iubeam, dar mă obosiseră cei doi ani de căsnicie care semănaseră cu nişte bătăi sâcâitoare în tălpi. EA îşi găsise pe altul. Care era romantic, îi aducea flori, îi făcea curte ca în filme şi o plimba pe unde ea nu s-ar fi gândit.
Fiecare a mers mai departe, dar după numai un an EA s-a întors la mine, cu vânătăi. De la romanticul ăla. Am primit-o, mi-a fost milă de ea, suferea ca proasta şi din dragoste, şi de durere. Nu ştiu care durea mai tare, orgoliul sau vânătăile.
După câteva luni s-au împăcat. Şi azi aleargă după el. Ăla o bate, ea se întoarce pentru încă o porţie. E ceva ce eu nu pot să pricep. De ce vă place să fiţi tratate ca nişte cârpe? Doar pentru iluzia că, din când în când, atunci când vă cere iertare pentru vânătăi, nenorocitul ăla o face în genunchi şi cu un buchet de flori, aşa cum aţi văzut voi în filme?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.