Poveste adevărată: "Căsătorită" cu un homosexual

Mi-e frică de singurătate. Întotdeauna am avut fobia asta, poate din cauza faptului că mama a preferat să mă abandoneze când aveam cinci ani, alegând libertatea în locul unei căsnicii ratate.

Tata m-a crescut cum a ştiut el mai bine, dar se pare că rolul mamei ar fi fost esenţial în definirea relaţiilor mele ulterioare cu lumea. Prin urmare am devenit obsedată, încă din adolescenţă, de a avea o relaţie stabilă. Primul meu prieten a fost un coleg de bancă, apoi au urmat alţii, pe măsură ce creşteam. Nu am pus capăt niciodată unei relaţii. De frică. Întotdeauna am fost cea părăsită. Şi am făcut tot posibilul să mă "cuplez" după scurtă vreme, ca să nu cumva să fiu singură.

Aşa s-a întâmplat că am ales de multe ori greşit până acum. În pripă. Acum am 30 de ani şi sunt într-o oarecare măsură prizoniera unei relaţii ratate. Deşi nu ne leagă mai nimic, stăm împreună din motive egoiste: eu nu vreau să fiu singură, el are nevoie de un paravan pentru familia lui. Sunt incapabilă să iau o decizie, aşa că las viaţa să treacă pe lângă mine.

Tudor este homosexual. De fapt bisexual, dar după trei ani împreună cu mine cred că s-a decis să treacă definitiv în cealaltă tabără. Fizic nu-l mai atrag deloc. Locuim împreună, în ochii lumii suntem un cuplu, dar în realitate nu ne leagă nimic. Pentru liniştea familiei lui, care nu ar accepta niciodată ideea că fiul lor, moştenitorul lor, e homo, Tudor a ales să rămână în cuplul ăsta. Eu m-am revoltat o vreme, la început, când am aflat, dar apoi am ajuns să accept lucrurile aşa cum sunt. Deşi am nevoie de tandreţe, de căldură, de iubire, nu sunt dispusă să risc să trăiesc singură în aşteptarea lor.
 
Am câteva prietene care sunt singure, şi le văd cât sunt de frustrate din cauza asta, şi cum mă invidiază pentru relaţia mea. Dacă ar şti că totul e de faţadă! În opinia mea, ele sunt mai curajoase decât mine. Mie mi-e şi jenă să recunosc că viaţa mea e o prefăcătorie. Mă afişez cu Tudor, avem o viaţă socială relativ ok, ne înţelegem bine (acum după ce am stabilit că nu mai există atracţie fizică între noi), suntem ca şi o familie, împărţim casa, petrecem sărbătorile împreună, facem concedii atât cât ne permitem, dar nu ne iubim. Dacă ar fi să definesc ce sentimente ne leagă, nu aş putea. Pentru că nu ştiu. În preajma lui mă simt comod ca într-o pereche de papuci de casă. Mi-e groază s-o iau de la capăt cu vânătoarea, cu aşteptarea, cu emoţiile unei noi relaţii. Şi dacă ea, relaţia ideală, n-ar mai veni deloc? Dacă aş ajunge ca prietenele mele, veşnic în aşteptarea lui Mr. Right? Stafidite de vârsta care nu aşteaptă să-ţi găseşti perechea.

Nu sunt o femeie urâtă sau cicălitoare. Probabil că dacă aş „ieşi pe piaţă”, cum spune Tudor, mi-aş găsi pe cineva mai devreme sau mai târziu.

Dar mi-e groază de această perspectivă.  La vârsta asta nu văd în jur decât bărbaţi însuraţi, sau care-şi înşeală partenerele, dispuşi la "una mică" oricând, chiar dacă au şi copii, tipi blazaţi, trecuţi de prima tinereţe, fără idealuri, fără dorinţe de schimbare, delăsători, înclinaţi spre alcoolism sau pur şi simplu indiferenţi. Probabil că dacă aş găsi un tip pe care să-l admir aş fi dispusă să risc să-l părăsesc pe Tudor. Şi el crede că asta se va întâmpla. Mai degrabă mă vede pe mine părăsindu-l, decât se vede pe el într-o relaţie gay asumată în faţa lumii. S-a obişnuit şi el atât de mult cu stilul ăsta clandestin de viaţă, încât cred că până la urmă asta ne uneşte. Frica de asumarea unor decizii aparent dificile.

Ştiu, oricine ar fi întrebat ce ar alege între singurătate şi o relaţie greşită, ar răspunde că singurătatea. Dar mai gândiţi-vă un pic. Câţi dintre voi domnilor, câte dintre voi doamnelor, nu sunteţi chiar acum într-o asemenea relaţie? Câţi înşelaţi din comoditate, în loc să rupeţi cinstit o relaţie care nu mai merge?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.