Cum suportam perioada separarii in cuplu

Angajamentul "pana cand moartea ne va desparti" include si aceasta lege nescrisa: disparitia cuplului este inevitabila. Momentul in care un cuplu isi inceteaza existenta este unul de criza in istoria fiecarei persoane. Ceea ce se intampla in sufletul acesteia va fi dificil de gestionat, deoarece afectele sunt foarte puternice. In practica psihologica si psihoterapeutica, aceste momente constituie circa 90% dintre cazuri. Momentul de separare este unul inerent de multe ori, conform unei legi a naturii:

Tot ceea ce este creat urmeaza sa dispara

Va povesteam candva despre separare si fuziune ca doua stari de manifestare si de existenta a unei persoane. Cand un cuplu isi inceteaza existenta, acesta este un moment de separare pentru oricare component al cuplului respectiv si apare problema urmatoare: cum reusim sa gestionam starile de separare?

Divortul, moartea, plecarea temporara a unui membru al familiei, burse cu durate medii sau mari - sunt momente de separare care aduc in discutie capacitatea de a trai singura a unei persoane. Modul in care reusim sa gestionam aceste situatii este modalitatea prin care reusim sa ne traim viata si sa ne centram pe propria persoana.

Astfel, exista momente in care este necesar sa facem separare si momente in care fara sa vrem este necesar sa suportam aceasta separare. Intrarea in procesul de separare presupune mobilizarea unor resurse suplimentare. Constatam deseori ca separarea de partener atrage dupa sine o crestere a intensitatii gandurilor si ceea ce se simte fata de acesta.

Tendintele spre depresie, momentele de furie, posibilitatea unor comportamente inedite cresc semnificativ. In acest caz, am putea numi aceasta persoana ca manifestandu-se intr-un mod dezorganizat. Diminuarea cenzurii este o alta caracteristica a acestei perioade de separare astfel incat limbajul, modul de raportare la ceilalti cunoaste modificari. Spre exemplu, persoana poate sa se duca in locuri inedite, sa se raporteze diferit la ceilalti, sa foloseasca cuvinte mai mult sau mai putin cenzurate.

De cele mai multe ori, singura, persoana nu este capabila sa gestioneze adecvat ceea ce simte si aceasta stare o determina sa simta nevoia de a apela la ceilalti pentru a putea traversa perioada respectiva. Cand este vorba despre decesul unei persoane, exista perioada de doliu. In urma perioadei de doliu, se parcurge un travaliu care consta intr-o serie de ritualuri cu scopul de a efectua separarea. Patimile reprezinta aceasta perioada de suferinta care anticipa apropierea separarii majore. Pe de alta parte, separarea poate avea doua aspecte: poate fi privita ca pe o eliberare sau ca pe o tragedie.

Cateodata partenerul este bolnav. In acest context, celalalt resimte nevoia de a-l ingriji. Totusi, din cand in cand, acesta poate sa resimta si o alta stare - nevoia de a scapa de o sarcina care ii complica destul de mult viata, supunandu-l la o presiune suplimentara. Acest gand este un gand urat si cele mai multe persoane nu pot concepe ca pot gandi si asa. Tendinta generala va fi de fuga in fata acestui afect. Numai ca aceasta presiune va conduce la o alta stare: de vinovatie, deoarece, chiar daca refuzam sa gandim aceasta idee, ea oricum exista in noi si functioneaza ca si cum ar fi prezenta, doar ca nu stim ca este prezenta. Aici este un amestec intre rationamentele cognitive, intre ideatia noastra si mecanismele inconstiente care sunt foarte prezente.

Cazul la care ma refer acum este al unui cuplu care a hotarat sa se desparta pe o perioada definita, urmand a lua o decizie la sfarsitul perioadei date. Acest cuplu ni s-a adresat cu scopul de a rezolva situatia. Scopul lor era de a incerca totusi sa ramana impreuna. Toate cuplurile care vin doresc sa ramana impreuna, sa evite separarea. Acesta este un moment al cuplului in care, daca partenerii nu intervin singuri sau prin apelul la altii, lucrurile se degradeaza, iar sfarsitul relatiei este un punct inerent.

De fapt, povestea lor a inceput in momentul in care ea a constatat ca este inselata. Ceea ce a simtit a fost ca nu mai simte nimic pentru el, ca se simte insultata. Acest moment a fost de fapt un pretext pentru a pune in evidenta un lucru care exista deja - ceea ce simt partenerii unul fata de altul. Sau mai corect spus: ceea ce nu simt partenerii unul fata de altul. Ea banuieste ca motivul pentru care a inselat-o el este legat de relatia sa cu masculinitatea, ca numai astfel poate sa-si dovedeasca ca este barbat. O explicatie pertinenta care, in psihologie, se reduce la complexul Don Juan.

Cu cei doi se lucreaza in paralel - pe masura lucrului cu ea, am parcurs o gama variata de decizii posibile si mai ales de semnificatii pe care le-ar avea pentru ea. Treptat, a descoperit ca sufletul ei simte ca in decursul timpului a renuntat la multe din ceea ce simte, refugiindu-se in munca si in cautarea unui confort niciodata suficient. Toate acestea cu pretul renuntarii la ea insasi. Initial, s-a decis sa-si urmeze calea sufletului. Calea sufletului inseamna in acest caz un principiu al placerii. Dar aceasta cale poate fi urmata doar in contextul unei realitati - daca ar efectua separarea, adica ceea ce simte, ar insemna sa renunte la ceea ce are, sa imparta.

In timp, a facut delimitarea intre familie si cuplu, intre ceea ce simte si alegerile efectuate. Decizia sa finala a fost sa ramana in relatie, iar daca va redescoperi dragostea, sa fie disponibila. Familia este un lucru important, iar decizia de a ramane intr-o relatie nu este strans legata de sentimentul de iubire, ci mai degraba de structura coerenta a familiei.

Aici vorbim despre o abordare rationala a "temeiului" de familie. Atunci cand vorbim de familie, ar fi bine sa vorbim de "rationalitate", iar cand vorbim de cuplu, ar fi recomandat sa vorbim de "afectivitate". Pentru a fi intr-un cuplu, este nevoie sa-ti iubesti partenerul, pentru a fi o familie este nevoie de ratiune, de acceptarea unui contract. Va exista mereu aceasta alternanta intre ratiune si sentiment. Familia este structurata pe cuplu, dar devine un altceva.

Problema partenerilor, in general, mai poate fi rezumata la cuvintele: sa faci ceea ce simti sau ceea ce gandesti ca este bine pentru tine? Este o dilema destul de frecvent intalnita. Este o stare care deseori ajunge un subiect de discutie pentru cele mai multe persoane aflate in terapie.

Problema separarii apare pusa astfel:
1. sa ma separ de cuplul in care ma aflu?
2. sa ma separ de familia pe care o am?
3. sa procedez la aceasta definitiv sau pe o perioada delimitata?

Te poti separa de cuplul in care te afli, dar sa ramai in familia pe care ai constituit-o cu el, cu scopul de a ramane intr-o structura rationala, eficienta social, adecvata. Iti poti creste copiii si alaturi de tatal lor. A face ceea ce simti este un lucru minunat. A face ceea ce decurge din criteriile tale practice reprezinta o proba a realitatii. Totul este minunat atat timp cat ceea ce simti pentru el este functional in realitate. Iar acest lucru este posibil atat timp cat tu esti in cunostinta de cauza cu privire la ceea ce se intampla in tine.