Va fi copilasul tau un invingator?

Ca parinte, este firesc sa-ti doresti tot ceea ce este bine pentru copilul tau. Numai ca acest lucru poate avea conotatii diferite de la caz la caz, iar din dorinta de a-l ocroti si a-l ajuta, sa-i faci, de fapt, mai mult rau.

Mai precis, este vorba despre modul in care se dezvolta un copil din punct de vedere psihologic si despre increderea pe care o va dobandi, mai tarziu, in ceea ce-l priveste.

Nu trebuie sa te gandesti ca este prea devreme pentru acest lucru. Dincolo de vorba din batrani care spune ca "educatia incepe din fasa", psihologii sunt de parere ca primii sapte ani de viata au un caracter definitoriu in ceea ce priveste evolutia micutului in plan emotional.

Increderea in sine este un factor esential pentru orice individ si deriva din constientizarea faptului ca este capabil sa realizeze diferite lucruri si sa se achite de sarcini.

Cu alte cuvinte, micutii devin increzatori in fortele proprii, nu neaparat atunci cand parintii le spun ca sunt niste copii minunati, ci mai ales atunci cand constientizeaza ca au realizat ceva fara ajutor, oricat de lipsita de semnificatie ar fi, in aparenta, chestiunea respectiva.

Bineinteles, le va prinde bine sa fie incurajati si laudati de mami sau de tati, insa este cu atat mai bine cu cat acest lucru se intampla in momentul in care ei depun un efort sau dobandesc noi abilitati.

Fie ca este vorba despre spalatul pe dinti sau mersul pe bicicleta, copiii vor ajunge sa se cunoasca mai bine si sa fie mai optimisti cand vor vedea ca sunt in stare sa faca singuri diferite lucruri pentru care, pana mai ieri, aveau nevoie de aportul parintilor. Cu fiecare asemenea "cucerire", increderea copilului creste.

In context, parintii isi pot aduce contributia, oferindu-le copiilor diverse oportunitati de a-si pune in valoare abilitatile recent dobandite. Nu este nici o problema daca se mai intampla sa greseasca; ei trebuie incurajati sa continue pana cand vor reusi. Cu cat parintii isi vor manifesta mai mult interesul pentru straduintele copilului, cu atat motivatia acestuia va creste.

In ce consta contributia parintilor?

Situatia poate fi mai delicata in ceea ce priveste rolul pe care il aveti tu sau partenerul tau.

Pe de o parte, este important sa te asiguri ca prichindelul nu este periclitat in vreun fel din punct de vedere fizic in decursul incercarilor sale; pe de alta parte insa, este recomandabil sa nu intervii decat daca este evident ca are nevoie de ajutor.

Spre exemplu, daca intr-o dimineata vrea sa-si pregateasca singur sandvisul, pune-i la dispozitie toate ingredientele si spune-i ce are de facut, apoi lasa-l pe el sa incerce. Poate ca nu-i va reusi din prima incercare, dar nu-l dezarma. De fapt, evita orice afirmatie cu tenta critica si care nu il ajuta. Este posibil sa ajunga la concluzia ca nu este capabil sa-si faca singur un sandvis... ceea ce nu ar fi de dorit.

Cateodata, se poate intampla ca, in ciuda sprijinului tau, copilul sa se simta descurajat si sa aiba tendinta de a abandona. Incurajeaza-l sa-si reia activitatea, deoarece, in felul acesta, va invata sa nu-si piarda increderea in fata obstacolelor, lectie care ii va fi de folos pe parcursul intregii vieti.

Tocmai de aceea, este important ca parintii sa evite capcana hiperprotectiei. Din dorinta de a-l ajuta pe cel mic si de a-i oferi tot ceea ce este posibil, parintii pot ajunge sa faca si greseli. Pe termen lung, nu este deloc benefic pentru micut sa stie ca parintii sunt in permanenta in spatele lui si il ajuta sa duca orice activitate la bun sfarsit.

De cele mai multe ori, parintii hiperprotectori au avut parte, in propria copilarie, de una dintre cele doua extreme: fie parintii lor au procedat in mod similar in ce-i priveste, fie dimpotriva (si cea mai frecventa situatie) - s-au aratat foarte severi, interzicandu-le numeroase lucruri sau pedepsindu-i atunci cand li se parea ca acestia nu fac fata standardelor.

Dorinta lor este ca acum, ajunsi la randul lor parinti, sa nu repete aceste greseli. Dar nu intotdeauna aceste bune intentii ajung sa se concretizeze si sa dea rezultatul scontat...

O alta greseala pe care o fac parintii este de a se gandi ca, macar cand este mic, prichindelul trebuie ajutat in orice face. Abordarea nu este corecta, insa: copilul trebuie ajutat sa indeplineasca singur anumite lucruri.

In caz contrar, urmarile nu vor fi dintre cele mai fericite: copilul va ajunge sa fie un rasfatat si nu va avea niciodata incredere in sine.

Tendinta de a abandona dupa prima nereusita se va dovedi, in adolescenta si mai tarziu, destul de pronuntata, iar copilul va prefera ca traiectoria vietii lui sa fie una banala si previzibila. Aceasta pentru ca ii va fi in permanenta teama sa-si asume riscuri sau sa se confrunte cu situatii inedite, neavand incredere in fortele sale.

Desigur, parintii nu trebuie sa cada nici in extrema cealalta, aratandu-se prea severi sau bombardandu-l pe micut cu exemple ale altor copii, aparent mai cuminti sau mai sarguinciosi decat el. In timp, consecintele se vor dovedi asemanatoare celor prezentate in cazul parintilor hiperprotectori. Echilibrul reprezinta intotdeauna cea mai buna alegere.