Însă s-a întâmplat ca exact după un an de când mă angajasem, și-mi mergea tare bine la serviciu, să rămân însărcinată. Nu am vrut să păstrez copilul, pornind de la înțelegerea inițială. Însă el a insistat, că e primul nostru copil, că nu-l putem arunca, că o să ne ajute și ai lui, la care stăteam, că practic nici nu o să simt că am copil etc.
Și uite așa m-am trezit mamă la 22 de ani, când îmi scăpărau călcâiele să cutreier lumea și să fac diverse lucruri importante pentru omenire. Dar până la urmă nu mi-a părut rău. Lucrurile s-au aranjat așa cum mi-a promis: am stat numai șase luni acasă, după naștere, mi-au păstrat postul la serviciu și am reluat practic treaba de unde o lăsasem. În scurt timp am avut și o promovare, care mi-a adus satisfacții financiare, și nu numai. Mă simt împlinită la serviciu, fac ce-mi place și simt că e nevoie de mine și de calitățile mele. De aceea petrec destul de mult timp la job.
Acasă, însă, lucrurile nu mai sunt la fel de bune. Soțul meu, care a tot oscilat între diverse job-uri până când am născut eu, a decis că, dacă tot eu îmi doresc să mă întorc curând la treabă, să beneficieze el de concediul paternal. Așa că de mai bine de un an stă acasă cu copilul nostru și pare că și-a găsit adevărata vocație. Este, trebuie să recunosc, un tată excelent, dedicat și incredibil de priceput.
La început l-a ajutat și soacra mea, dar destul de curând a început să se descurce singur. Băiatul nostru este un copil sănătos, bine îngrijit și fericit, asta poate vedea oricine, doar că eu simt că ceva ne desparte, pe zi ce trece. Iar asta i se datorează soțului meu, care de fiecare dată reușește să pună câte ceva între mine și copil, de parcă ar vrea să ne îndepărteze înadins.