Poveste adevărată: "Părinții m-au obligat să-mi abandonez copilul"

Sunt şase ani de atunci, de când mama mi-a interzis măcar să-mi ţin în braţe copilul, spunându-mi că e mai bine să nu-l văd, ca să nu sufăr. Rămăsesem însărcinată cu un coleg, în clasa a 11-a, şi soluţia găsită de ai mei a fost să dau copilul spre adopţie. Ei s-au ocupat de tot, dar eu, chiar dacă nu am fost de acord, nu am avut niciun cuvânt de spus. Eram minoră.

Azi, după ce am terminat liceul şi facultatea de asistenţă socială, am ales să lucrez într-un centru pentru copii ca să-mi mai ostoiesc dorul de copilul pe care nu l-am văzut niciodată. Zilnic mă uit la piticii ăştia cu care am de-a face şi mă gândesc cum o arăta copilul meu, la vârsta lor?
Nici măcar nu au vrut să-mi spună dacă e băiat sau fată. Dacă e sănătos, frumos, dacă oamenii care l-au luat sunt tineri sau bătrâni.
Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea dacă m-ar fi lăsat să păstrez copilul. Poate că nu aş fi reuşit să-mi mai termin studiile. Dar poate nu mi-ar fi păsat. Poate că am fi fost fericiţi, eu şi Dorin, cu copilul nostru, aşa accidental şi prea devreme cum s-a născut el.

Suntem şi acum iubiţi, dragostea noastră nu a fost o flamă adolescentină. Intenţionăm să ne căsătorim, dar pe mine mă apasă şi azi faptul că acum cinci ani am aruncat rodul iubirii noastre. Mama spune că vom mai avea copii, nu ne opreşte nimeni. Suntem tineri, sănătoşi. Dar eu tot la primul meu născut mă gândesc.

Dorin pare mai resemnat. El e fericit că are o carieră promiţătoare în faţă, şi face planuri pentru amândoi. Vrea să emigrăm împreună şi să ne facem un rost direct în altă ţară. El are câteva oferte de afară, de job. Pare că în nicio variantă din planurile lui nu se gândeşte şi la copii. Nici la cel pierdut, nici la alţii. De câte ori am încercat să-l întreb dacă îşi doreşte copii a schimbat vorba. O vreme am crezut că ăsta e felul lui de a ascunde că suferă după pierderea copilului nostru. Dar acum mă gândesc serios dacă nu cumva el chiar nu-şi doreşte.

El şi părinţii mei se înţeleg atât de bine. Dar mie îmi par foarte materialişti, calculează totul pragmatic, în şanse şi profit. Chiar angajarea mea la acest centru pentru copii a fost intens combătută de ai mei. Ei nu pricep de ce am ales să lucrez pe un salariu de bugetar, când şi fi putut să găsesc ceva mai bun. Ei nu pricep că tot ce fac eu este să îmi umplu golul lăsat în suflet de copilul pierdut acum cinci ani.

Nu trece o zi fără să mă gândesc la el sau la ea. Mama refuză să vorbească cu mine despre acest subiect. Toată lumea se comportă de parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Dar eu nu pot să uit, să ignor că timp de nouă luni în mine a crescut o viaţă. Pe care am iubit-o şi pe care probabil n-o voi vedea niciodată.

Cum să facă să trec peste asta, să uit şi să-mi trăiesc şi eu viaţa, aşa cum pare că aşteaptă toţi de la mine?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată.

Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.