Poveste adevărată: "Copilul meu a fost răpit"

Fiul meu, de cinci ani, a fost răpit din faţa blocului. Au trecut doi ani de atunci şi nu e zi în care să nu mă gândesc la el. Unde o fi, cum se poartă oamenii care-l au cu el, cum mai arată, dacă o fi mâncat, dacă e sănătos sau dacă e fericit. Niciun moment nu mă gândesc că nu mai trăieşte. Pentru că simt, în inima mea de mamă nenorocită, că undeva în lumea asta bate inimioara lui şi că undeva, cândva, o să ne regăsim.

În ziua aceea am ieşit în parc. Erau primele zile cu soare cald şi vreme bună, după o primăvară destul de capricioasă. Vlad se tot rugase de mine să ieşim, dar eu avusesem o gripă rebelă şi nu mă simţisem bine toată săptămâna. Dar, în ziua aceea dacă tot era cald am ieşit, am zis că-mi face bine şi mie puţin soare. Am stat în parc câteva ore, s-a jucat cu nişte copii, apoi am revenit acasă. În faţa blocului erau alţi copii, din cartier, şi Vlad a insistat să mai rămânem cu ei o vreme. Eu eram dornică să ajung acasă pentru că mă durea capul, îmi curgea nasul şi simţeam nevoia să iau nişte medicamente, iar una dintre mamele copiilor de la bloc m-a asigurat că pot să-l mai las puţin cu ei, măcar câteva minute cât urc în casă să-mi iau ce-mi trebuie. Vlad nu mai ieşise afară singurel până atunci, era prea mic, deşi unele mame îşi mai lăsau copiii să se joace pe spaţiul verde din faţa blocului. Stăm într-un cartier liniştit, nu circulă maşini prea multe, nu sunt pericole aparente. Aşa că am urcat repede în casă să iau un Paracetamol, cu gândul că mă voi întoarce rapid afară să-l supraveghez pe Vlăduţ. A sunat telefonul fix şi a trebuit să mai stau un pic de vorbă cu mama, care e de regulă foarte vorbăreaţă la telefon. Aşa că picul iniţial s-a mai lungit. Totuşi n-am lipsit mai mult de un sfert de oră de afară. Când m-am întors copiii erau la locul lor, mai puţin Vlad. Femeia care mă asigurase că pot să merg liniştită sus nu mai era nici ea. Copilul ei, însă, era acolo.

I-am întrebat pe copii dacă l-au văzut pe Vlad şi unul mi-a spus că a venit mătuşa lui să-l ia în casă. Atunci m-am panicat. Vlad nu avea nicio mătuşă, şi cu atât mai puţin era înclinat să plece cu străini. Și eu şi tatăl lui îl învăţasem să nu meargă niciodată cu străini sau să intre în vorbă cu ei. George, fostul meu soţ, cu care împart custodia lui Vlad, are un job mai special şi tot timpul a avut paranoia asta în legătură cu posibilitatea ca cineva să ne răpească copilul sau să-i facă rău.

Lucrurile s-au succedat rapid după aceea, am fost aspirată într-un vârtej de telefoane, declaraţii, interviuri, supoziţii, probe, martori, false alarme şi nopţi nedormite. Nu pot să descriu în cuvinte groaza, disperarea, vina şi durerea pe care le simt în continuu de atunci. Din când în când mai apare şi speranţa între aceste sentimente, dar e repede înăbuşită de deznădejde.

Poliţia a mers o vreme şi pe varianta răpirii de către fostul soţ. Întotdeauna când copilul e subiectul unei dispute între părinţi se crede asta. Și eu am crezut o vreme că George ascunde ceva, deşi cinstit nu avusesem niciodată motive să-l acuz de ceva. Relaţia dintre noi pur şi simplu nu funcţionase, din cauza job-ului lui, a manierei în care el se implica în meserie şi ne neglija pe noi. Ne-am despărţit de comun acord, mai ales că el avea perioade în care simţea că meseria lui ne-ar putea pune în pericol vieţile.

Am trecut totuşi peste varianta complotului în familie şi atât eu cât şi George ne-am concentrat pe sublinierea relaţiei noastre bune în faţa poliţiei. Ajunsesem să jucăm şi teatru uneori, de dragul poliţiştilor, ca să-i determinăm să se ocupe serios de răpire, să nu ne mai bănuiască pe noi şi să pierdem inutil timp preţios.

George şi familia mea au fost mereu alături de mine, nu mi-a reproşat nimeni niciodată că am fost neglijentă, că Vlad mi-a fost luat de sub nas practic. Eu aş fi reproşat asta unei mame care ar fi făcut ce am făcut eu. Sau dacă asta s-ar fi întâmplat în timp ce copilul ar fi stat la George. Cred că nu l-aş fi iertat niciodată. Dar uite că am mai primit o lecţie şi din punctul ăsta de vedere. Cert e că eu mă simţeam suficient de vinovată ca să nu mai fie nevoie să-mi scoată cineva ochii.

Lunile au trecut, apoi un an, apoi doi ani. Am colindat spitale, cămine de copii, am vizionat sute de figuri la sediul poliţiei, încercând să văd dacă îmi amintesc vreo figură dubioasă care să ne fi urmărit în parc în ziua aceea. E clar că cineva care a stat cu ochii pe noi până când am ajuns acasă a pândit şi momentul în care eu am urcat în bloc, apoi a dispărut mămica aceea care îmi promisese că pot să-l las cu ea şi copilul ei.
Sunt în continuare ca un arc tensionat. Tresar la orice telefon, la orice zgomot de paşi la uşă, privesc cu atenţie toţi copiii de pe stradă sau din parc şi bănuiesc fiecare mamă care-şi ţine copilul de mână că ar putea fi răpit. O vreme am crezut că o voi lua razna. N-am avut norocul ăsta. Dacă mi-aş fi pierdut minţile poate mi-ar fi fost mai uşor să suport ideea că mi-am pierdut copilul, l-am lăsat singur câteva clipe ca să fie pradă cine ştie căror psihopaţi. Sau poate că e crescut cu drag de vreo familie. Mă consolez cu gândul ăsta când mi-e mai greu. Dar de multe ori când văd copii cerşind mă gândesc că dacă şi Vlad e forţat să facă asta, chinuit prin cine ştie ce colţ de lume?

Sunt doi ani de când nu mai sunt mamă decât în gând. Iar gândul ăsta mă ucide încet, zi de zi. Gândul că poate nu-mi voi mai vedea niciodată copilul.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.