Paranormal: Legaţi dincolo de moarte

Relaţia mea cu tata a fost una dintre cele mai apropiate care pot exista între un tată şi fiica lui. Întotdeauna m-am înţeles mai bine cu el decât cu mama, am împărţit aceleaşi gusturi şi preocupări.

El mi-a deschis apetitul pentru citit şi m-a impulsionat să pun studiile mai presus de orice alte preocupări frivole cu care mama mă îmbia de obicei. Când m-am mărit şi am început să înţeleg câte ceva din relaţiile dintre bărbaţi şi femei n-am reuşit să pricep de ce tata s-a însurat cu mama, cu care nu avea chiar nimic în comun, în afară de mine şi de fratele meu mai mic. Erau doi oameni cum nu se poate mai diferiţi, care totuşi au făcut o casă împreună şi au avut doi copii. Tata a murit când eu eram în clasa a X-a. Când aveam mai multă nevoie de el s-a stins pe neaşteptate, în urma unui cancer depistat prea târziu. Azi era bine şi sănătos, în câteva luni s-a prăpădit, de parcă la spital când i-au făcut analizeze i-au declanşat un buton ireversibil spre moarte.

După moartea lui eu am fost cea mai lovită din familie. Mama s-a detaşat imediat, iar la nici un an după, avea deja un iubit. Fratele meu era preocupat cu ale lui, copil în clasa a 7-a, nu fusese oricum prea apropiat de tata pentru că nu apucase să-l cunoască aşa cum îl cunoscuse eu. În schimb eu am dezvoltat o relaţie cu el chiar şi după moarte. Care m-a ajutat să accept faptul că l-am pierdut, şi să-l păstrez într-o oarecare măsură alături de mine.

Prima apariţie a tatălui meu a fost la câteva săptămâni după ce-l îngropasem, când am auzit pe balcon un zgomot ca un târşâit de picioare. Eram singură acasă şi m-am speriat că suntem jefuiţi. Am dat fuga la o vecină de pe palier, mai bătrână, întrebând-o ce să fac? Viteaza de ea, m-a luat de mână şi înarmate cu o tigaie am revenit în apartamentul nostru. Care era gol. I-am jurat vecinei că nu mi se păruse, chiar auzisem târşâitul acela de paşi. Când ne-am uitat mai bine, pe balcon erau aşezate două vase, unul cu apă şi unul cu pâine. O rudă de-a tatălui meu le pusese acolo, după înmormântare, pentru că aşa era obiceiul în Ardeal, de unde era tata. Să-i laşi mortului pâine şi apă în preajma casei, în primele săptămâni după moarte, când se zice că bântuie tot pe lângă casă. Apa era vărsată în jurul vasului, iar pâinea fărâmiţată. Am fost sigură că tata a fost acolo. Că paşii ăia erau ai lui. Vecina a zis că vorbesc prostii, că probabil venise vreun porumbel şi se bălăcise sau mâncase pâine.

De atunci am continuat să schimb zilnic apa şi pâinea din vasele de pe balcon, iar la câteva zile tot auzeam paşii aceia târşâiţi, iar apa şi pâinea erau răvăşite.

În timp, am învăţat să şi comunic cu tata. Şi cel mai bun vehicul de comunicare pe care puteam să-l găsesc era ceva ce iubeam amândoi la fel de mult. Cărţile. Prima dată i-am lăsat pe balcon, alături de vasele cu apă şi pâine, o carte. Primul roman pe care eu l-am citit, la indicaţiile lui. Un roman de Dumas. În următoarea perioadă am găsit cartea deschisă la anumite pagini în care se povesteau întâmplări pe care eu le discutasem cu tata atunci când am citit cartea. Lucruri asupra cărora stăruisem, pentru că nu le înţelegeam, iar el mi le explica, sau pentru că îmi plăceau şi încercam să le prelungesc savoarea comentându-le cu el.

Cartea deschisă la acele pagini a fost dovada supremă pentru mine că tata continua să fie alături de mine, chiar şi de dincolo de moarte. În timp i-am pus pe balcon diverse cărţi, pe care le citeam, iar după câteva zile le găseam deschise la acele pasaje care îi atrăseseră atenţia tatei. Devenise ca un ritual şi un drog pentru mine, să cer părerea tatălui meu, şi aşteptam fiecare apariţie a lui ca pe un eveniment.

Când am terminat liceul şi am intrat la facultate, tata mi-a lăsat pe balcon, lângă vasul cu apă, o petală de floarea soarelui. Era floarea noastră favorită, iar când trăia, mergeam adesea în călătorii fără o destinaţie clară, doar ca să vedem câmpurile cu floarea soarelui înflorită. În dimineaţa aceea, când m-am trezit, după afişarea rezultatelor la examen, am găsit acolo o petală galbenă, parcă abia smulsă dintr-o floare. Nu m-am îndoit că el era cel care mi-o lăsase, pentru că nu avea de unde să vină acea petală.

Sunt fericită ştiindu-l pe tata alături de mine, chiar dacă viaţa în familia noastră s-a deteriorat. Fratele meu a devenit un adolescent rebel, nu comunică nici cu mine, nici cu mama. Mama s-a înstrăinat şi ea de noi, îi acordă atenţie mai mult prietenului ei. Tot încearcă să ne spună că ar vrea să se mute cu el. Şi nu ştie dacă să ne ia şi pe noi cu ea sau nu. Am asigurat-o că nu vreau să mă mut din casa tatălui meu, şi cu atât mai puţin să-i spun tată noului bărbat din viaţa ei. Mi-a spus că sunt o ciudată, că pentru mine numai vasele alea de pe balcon şi închipuirile din capul meu contează. Mi-am dat seama că n-are cum să înţeleagă, că numai o dragoste puternică şi profundă cum a fost cea între mine şi tatăl meu poate să dăinuiască şi după moarte.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.