La prima vedere, poate ca suna ciudat si aduce a rasfat... Cum adica, un copil sa fie stresat, ce motive ar avea? Nu are griji, nu-i asa? Cu toate acestea, micutii au si ei problemele lor, in micul univers in care traiesc la aceasta varsta si, pentru ei, acestea capata valente de drama.
Este important sa le fii alaturi si sa nu minimalizezi ceea ce li se intampla, pentru a preveni acumularea nemultumirilor si frustrarilor.
Chiar daca, in prima faza, exista posibilitatea sa-ti respinga ajutorul spunand ca se descurca singuri sau pur si simplu negand ca ar fi ceva in neregula, in sufletul lor copiii isi doresc sa fie ajutati de parinti. Copilaria este, intr-adevar, cea mai frumoasa varsta, insa poate fi si cea mai problematica...
Este perioada in care micutii invata sa se cunoasca pe sine, sa-si exprime emotiile si sa depaseasca momentele neplacute.
Cele mai frecvente cauze de stres sunt obligatiile scolare (previzibil, nu-i asa?), relatia cu familia si respectiv cu prietenii. Faptul ca s-au certat cu cel mai bun prieten este pentru ei o tragedie... chiar daca cearta a pornit de la "cine conduce masinuta rosie?" sau "era randul meu sa spal papusa!".
In functie de temperamentul fiecarui copil, exista numeroase mijloace la care micutii recurg pentru a se elibera de starile negative: se joaca, se uita la televizor, povestesc unui prieten despre ceea ce li s-a intamplat, incearca sa ignore ce s-a intamplat sau, dimpotriva - sa solutioneze conflictul, mananca ceva dulce, plang sau se infurie.
Sunt foarte rare cazurile cand cer sfatul parintilor. Oare de ce se intampla astfel? Vor sa creeze impresia ca sunt invincibili si le displace ideea de a-si arata slabiciunea? Sau se tem ca nu vor fi luati in serios?
O alta reactie destul de des intalnita consta in a vorbi cu sine insusi - de fapt, cu o papusa sau cu un ursulet, caruia ii povestesc ce li s-a intamplat.
Unii dintre copii au tendinat sa se acuze pe sine pentru ceea ce s-a intamplat - se simt rusinati sau furiosi, fapt care poate avea consecinte dintre cele mai grave in plan psihic. Metaforic vorbind, insa deloc departe de adevar, ei sunt acum ca niste mici vulcani gata sa erupa - si au nevoie de un mijloc de defulare.
In acest moment, au nevoie de sprijinul si suportul parintilor: vor sa fie ascultati, sa simta ca sunt luati in serios. Chiar daca nu-l poti ajuta efectiv, micutul vrea sa te stie aproape, fie si numai pentru a-ti impartasi ce i s-a intamplat.
Este important sa-l asiguri ca-ti poate spune absolut tot ceea ce i se intampla si, daca-l vezi trist sau preocupat, incearca sa-l descosi, fara sa-i dai insa impresia ca-l interoghezi. Ai grija ca intrebarea sa nu sune ca o acuzatie ("Ce s-a mai intamplat de data asta?"), pentru ca se va inchide in sine. Invata sa-l asculti (nu degeaba se spune ca parintii au multe de invatat de la copiii lor) si evita sa-l critici, chiar daca este cazul.
Observatiile si "discursurile" pot fi lasate pentru mai tarziu, cand problema s-a rezolvat. Aceasta nu inseamna sa-l menajezi si sa-i tolerezi eventuala greseala, dar abtine-te de la "a pune paie pe foc".
Ajuta-l sa gaseasca o cale de solutionare a problemei si implica-te in a gasi solutii. Incurajeaza-l in a face primul pas, explicandu-i ca aceasta nu este echivalent cu o capitulare.
Este important sa dai dovada de rabdare si sa te adaptezi felului sau de a fi. Nu-l obliga, de exemplu, sa-si ceara scuze daca nu se simte inca pregatit pentru acest gest. Si nu uita ca, in esenta, rolul tau nu este de a-i rezolva problemele, ci de a-l invata sa si le rezolve singur.