Cu siguranta ti s-a intamplat nu o data sa-l surprinzi pe copil cu o minciuna... de obicei una nevinovata, pe care ar fi putut sa o evite.
Bineinteles, nu este o atitudine pe care sa o incurajezi prefacandu-te ca nu este nici o problema, dar nu uita ca majoritatea copiilor mai spun cate o minciuna din cand in cand. Dar... oare de ce recurg la acest mijloc? Si cum ar trebui sa reactionezi tu?
De exemplu, baietelul tau iti spune ca nici nu a atins ceasca, desi l-ai vazut tu insati cand a spart-o. Sau fetita ta are mainile murdare de crema de ciocolata, insa ea sustine senina si cu o privire inocenta ca nu s-a apropiat de prajitura pe care nu avea voie sa o manance inainte de masa...
Suparator pentru parinti? Da. Sfarsitul inocentei micutilor? Poate. O prevestire a unui viitor adult imoral? Nici vorba de asa ceva. Este un comportament specific acestei varste, asa incat nu ai de ce sa te ingrijorezi.
Iata cateva dintre motivele care, in ochii lui, justifica o minciuna:
Probabil te vei supara sau te vei simti stanjenita cand il surprinzi pe micut cu o minciuna. Dar nu te grabi sa-l pedepsesti fara a sti ce anume l-a determinat sa faca acest lucru.
Este bine sa tii cont de acest lucru, pentru ca motivul care sta la baza minciunii poate sa-ti releve aspecte importante referitoare la structura psihologica si mentalitatea copilului.
In general, copiii sunt mai putin inclinati sa minta daca simt ca sunt iubiti de parinti - cu toate ca acestia nu le aproba intotdeauna comportamentul.
De aceea, este important sa separi la nivel mental fapta in sine de autorul ei si exprima-ti dragostea neconditionata, chiar daca va trebui sa-l pedepsesti.
Un aspect extrem de important este acela al modului in care iti exprimi dezaprobarea. In nici un caz nu spune ceva de genul "Nu te mai iubesc, pentru ca ai mintit". Efectul asupra echilibrului emotional al copilului ar putea fi devastator.
Din moment ce minciunile unui copil nu sunt, de regula, rautacioase sau premeditate, nu ai motive de ingrijorare. In ipoteza ca micutul traieste intr-un mediu familial caracterizat de adevar si onestitate, perioada micilor minciuni nevinovate nu va fi de lunga durata. Pana atunci, gestioneaza corect aceste scapari ale lui.
Nu-ti voi spune ca trebuie sa-i usurezi situatia atunci cand minte.
In acelasi timp, incurajeaza-l sa-ti spuna adevarul si fa-l sa simta ca poate avea incredere in tine. Incearca sa formulezi astfel: "S-a intamplat ceva cu ceasca aceea. Cum de s-a spart? Ma intreb...". In felul acesta, copilul se va simti mai relaxat si mai liber sa recunoasca ce s-a intamplat, decat daca l-ai acuza in mod direct.
Da-i de inteles ca nu are de ce sa se teama daca iti spune adevarul. Cu cat reactionezi mai agresiv, cu atat se va inchide in sine. Daca, insa, recunoaste cinstit ce a facut, lauda-l pentru onestitatea de care da dovada si spune-i cat de mult iti place aceasta atitudine.
Cu timpul, se va obisnui sa spuna adevarul din proprie initiativa. Aceasta nu inseamna ca nu-l vei pedepsi pentru greseala facuta - dar atat tu, cat si el, veti avea inima mai usoara.
Referitor la masurile disciplinare, este recomandabil sa nu-l pedepsesti prea aspru. In nici un caz nu-l lovi si nu-i restrictiona accesul la televizor sau computer o perioada prea mare de timp. Nu vei reusi decat sa-l timorezi si, probabil, va continua sa minta pentru a evita sa fie pedepsit.
Mai mult decat atat, daca te vei rasti la el "Uite ce-ai facut! Ai spart ceasca!", este foarte probabil ca micutul sa raspunda indignat "N-am fost eu!".
De fiecare data, ofera-i sansa sa spuna adevarul. Cand il banuiesti ca minte, intreaba-l: "Iti inchipui ca te cred?" sau "Crezi ca as avea motive sa ma indoiesc de ceea ce imi spui?".
Ajuta-l sa vada intregul adevar, din multiple perspective. Adesea, copilul nu-si aminteste decat fragmente din ceea ce s-a intamplat. "Baiatul acela m-a lovit" poate fi adevarat, insa nu in intregime. Exista posibilitatea ca micutul tau sa fi fost primul care s-a manifestat agresiv. Impulsioneaza-l cu blandete sa-ti povesteasca totul, astfel incat sa stabilesti cu precizie ce s-a intamplat de fapt.
Este important sa ai incredere in el. Adevarul si increderea sunt doua notiuni inseparabile: daca spui adevarul, se poate avea incredere in tine si daca se poate avea incredere in tine, vei spune adevarul.
Nu uita ca tu insati esti cel mai bune exemplu pentru el. Asadar, fa-ti din onestitate un mod de viata. Daca trebuie sa mearga la dentist, nu-i spune ca procedura medicala nu-l va durea, cand tu stii ca este posibil sa se intample astfel.
Orice minciuna, indiferent cat de nevinovata este, te va submina in ochii lui inocenti si fie nu te va mai privi ca un model, fie... va proceda exact asa cum a vazut la tine. Si nu-ti doresti asta, nu-i asa?
In cazul in care, prin forta imprejurarilor, se intampla sa spui o minciuna iar cel mic sa te surprinda in aceasta postura, salveaza-ti imaginea recunoscand ca ai gresit.
Se poate intampla ca un copil de varsta prescolara sa-si proiecteze niste prieteni imaginari. Este ceva obisnuit si nu ai de ce sa te ingrijorezi in aceasta privinta.
Cateodata, acesti "prieteni" sunt inventati tocmai pentru a ispasi o greseala facuta de cel mic. De pilda, in cazul prajiturii mancate inainte de masa, nu fi surprinsa daca cel mic iti spune, cu o fata serioasa, ca "prietenul" sau a fost cel care a facut acest lucru. In aceasta situatie, nu-l lua in ras si nu-l critica spunandu-i ca de fapt prietenul este numai in imaginatia lui.
O formulare precum "spune-i prietenului tau ca in familia noastra nu se mananca dulciuri inainte de masa" este suficienta si cel mic nu se va supara.
In alte cazuri, existenta acestui prieten imaginar se justifica prin faptul ca micutul simte ca parintii au asteptari prea mari de la el si nu le poate face fata. Fii asadar atenta la cat de multe ii soliciti copilului tau.