Pisica si omul in Egiptul antic

S-ar putea crede ca din timpuri imemoriale pisica si omul au impartit acelasi habitat si au convietuit in armonie. Nu este insa chiar asa. Pisica a fost domesticita in timp (incepand din antichitate), iar asta s-a intamplat deoarece s-a remarcat prin niste calitati absolut necesare omului.

Care ar fi aceste calitati ? Multi oameni ar putea spune ca pisica a fost necesara doar pentru a tine de urat batranelelor atunci cand fiii sau sotii lor erau plecati la munca sau la razboi. Sau poate faptul ca toarce cu atata ardoare atunci cand e alintata sau pentru ca e o fiinta jucausa prin definitie a convins omul ca ar fi buna sa ii destinda fruntea in zilele mai ploioase sau innegurate de vremuri tulburi.

Adevarul este insa ca pisica s-a dovedit mereu un vanator excelent de soareci - inamicul numarul unu al granelor culese cu multa truda de catre om si depozitate in hambare. Trebuie sa ne amintim ca in vremurile din trecut oamenii se bazau in mare parte pe hrana oferita in mod direct de pamant (si nu de supermarket...), atat pentru ei, cat si pentru animalele pe care le domesticisera si de care se ingrijau pe langa casa.

Astfel, desi astazi pisica nu mai este la fel de folositoare in prinderea sau gonirea armatelor de soricei (acum, cand pastram in camara doar o punga cu faina si una cu pesmet), in vremurile de demult soarecii produceau pagube insemnate recoltelor, pagube care erau de nesolutionat pana la aparitia pisicii in habitatul uman.

Un alt aspect pozitiv al aparitiei pisicii in preajma asezarilor umane a fost si acela ca, o data cu gonirea soarecilor, pisica a neutralizat astfel si anumite focare de boli transmisibile la om, deoarece se stie ca soarecii au provocat asezarilor umane nu numai lipsuri in hambare, dar au si contribuit la transmiterea unor boli sau declansarea unor epidemii. Preotii egipteni au observat acest lucru si ei au fost cei care au considerat pisica - datorita beneficiilor ce le-a adus - ca fiind un trimis al divinitatii.

De ce pisica a fost totusi domesticita intr-un grad mai mic decat cainele, spre exemplu? La aceasta intrebare s-au oferit variate raspunsuri, dar consider ca ceea ce este esential sunt calitatile pisicii de care omul a avut nevoie.

Omul a incurajat pisica sa se comporte ca un vanator, sa isi pastreze caracteristicile asociate speciei: de prinzator de soareci.

Mutatiile morfologice in aspectul pisicii au fost extrem de putine de-a lungul domesticirii acesteia si ele s-au remarcat dupa perioade foarte mari de timp (de ordinul sutelor de ani), in special in privinta formei urechilor si a craniului, care a devenit mai bombat in zona temporala.

Primele dovezi materiale cu privire la existenta pisicilor domestice (in sensul de pisici ce convietuiau in habitatul uman) le avem din Egipt. Putem sustine astfel teoria conform careia pisica domestica de astazi este originara din Africa, iar primele contacte ale sale cu omul s-au petrecut in regiunea Egiptului.

Datorita aportului sau extrem de folositor in diminuarea pagubelor din hambare (recunoscut chiar in documente oficiale in jurul anului 2500 i.H.), pisica a fost considerata un trimis al divinitatii. Ea au fost pusa oficial sub protectia legii, iar oricine omora un astfel de exemplar pisicesc, risca pedeapsa capitala pentru aceasta.

Multi istorici denumesc aceasta perioada a convietuirii dintre pisici si om ca fiind "epoca de aur". Intr-adevar, nu exista un lucru de care pisica sa fi avut nevoie si pe care omul sa nu fi incerat sa i-l ofere, de la hrana, pana la un loc caldut langa soba, in perioadele mai friguroase ale anului. Ca un gest de pretuire a vietatilor miorlaitoare, egiptenii au decis chiar si mumificarea pisicilor dupa moarte.

In jurul anului 2200 i.H., pisica a fost inaltata de la rangul de trimis divin la acela de divinitate cu drepturi depline. Zeita lunii a fost reprezentata ca avand cap de pisica si trup de femeie, poate si datorita faptului ca egiptenii au remarcat neobisnuita legatura intre dimensiunile pupilelor pisicii si prezenta soarelui sau a lunii pe bolta cereasca.

Astfel, mult iubitele noastre pisicute au ajuns atat de importante, incat cu ocazia zilelor de sarbatoare dedicate zeitei lunii, mii de pelerini aduceau la templul zeitei ofrande sub forma unor mici statuete din lut, argint sau aur, reprezentand pisici in variate ipostaze, de la prinzatoare de soareci, gardieni neobositi ai hambarelor cu hrana, la ipostaze de igiena si ingrijire tipic pisiceasca.

In cadrul unei familii egiptene, moartea unei pisici era privita ca o uriasa pierdere. Trupul neinsufletit era imbalsamat de catre stapanii pisicii, apoi era ingropat cu piatra funerara. Trecerea in nefiinta a pisicii era simbolizata de catre familie prin raderea sprancenelor in semn de doliu.