Şoseaua se întindea ca o limbă de oţel, uscată, fără salivă. Vântul mă împingea din spate şi, acum era linişte. Deodată mi-am amintit visul. Clasa a patra, trist, departe de părinţi, mă imaginam în viteză pe o motocicletă, singur, liber, pe un drum care se îndrepta spre niciun sfârşit.
Ceea ce ne imaginăm la un moment dat nu se întâmplă întocmai. Peste ani apar mici modificări, dar senzaţia rămâne. Eram într-adevăr pe două roţi, aveam 37 de kilometri la oră, dar pe-o bicicletă. Mă antrenam pentru Ironman.
Nu ştiu cum am ajuns aici. E un drum întortocheat, plin de mister, o călătorie amestecată cu gânduri care-mi biciuie creierul când mă aflu între trezire şi somn. E ca şi cum aş înota printr-un mâl, fără să mă murdăresc, îmi simt muşchii cum se strâng de efort, transpir şi, apoi, deschid ochii. Mă uit la ceas. E şase şi jumătate. Peste treizeci de minute va suna. Nu mai dorm. Îmi amintesc că astăzi trebuie să înot 2.300 de metri şi să trag o oră pe bicicletă.
Înainte, îmi voi duce copilul la şcoală, apoi, mă duc la sală. După două ore trebuie să fiu la birou. E un carusel.
Aproape am uitat cum a început totul. Cred că am scris despre începuturi. Sunt fragile, întâmplătoare, dificile, entuziaste. În 2007, prin ianuarie, m-am hotărât să alerg maratonul. Aveam peste 100 de kilograme la o înălţime de 1,83. Fiica mea împlinise doi ani. Şi eu, şi Dana, soţia mea, lucram de dimineaţa până seara. Cea mică stătea cu Nana, cum îi spunea ea, o doamnă foarte blândă, mama cumnatei noastre. Nana venea la şase dimineaţa, o lua pe Maria şi plecau în parc. Fiica mea prefera noaptea să bea lapte şi să doarmă ziua. Aşa că făceam de gardă cu schimbul – Dana, o săptămână, de la zece seara la două noaptea, iar eu de la două, la şase. Apoi, următoarea săptămână schimbam. Programul pare greu, dar îmi iubesc foarte mult fiica şi nu mi se părea o povară. Asta nu însemna că nu eram obosit. Mă dureau muşchii şi oasele dacă o ţineam o jumătate de oră în braţe.
Oboseam dacă o căram prin casă şi îi cântam. Am realizat că nu aveam condiţia fizică necesară ca să cresc un copil aşa cum mi-aş fi dorit. Trebuia să fac ceva!Şi acum, iată, am ajuns la final. După 13 ore şi 47 de minute am terminat cea mai dură cursă de o singură zi. Începusem la şapte dimineaţa cu 3,8 kilometri de înot, apoi 180 de bicicletă pentru ca să închei prin alergarea unui maraton. Nu simţeam durerea. Nu simţeam fericirea. M-a împresurat o linişte precum o plapumă caldă. Zâmbeam în faţa aparatului de fotografiat pentru imaginea oficială. O asistentă mi-a aranjat medalia, mi-a îndreptat numărul şi mi-a închis fermoarul costumului de sport. Părea mai degrabă o poză pentru dosarele poliţiei, dar am ieşt bine. Ada, sora mea şi Andrei mă aşteptau. Cumva se strecuraseră în spaţiul destinat concurenţilor. Dana, soţia mea, alături de câţiva prieteni apropiaţi s-au aflat în tribună. N-am plâns când am trecut pe lângă ei. Chiar şi pentru asta mai e nevoie de un strop de energie. Toată sarea trupului se irosise şi acum se odihnea pe pielea arsă de soare.
Aceasta să fie senzaţia, mă întrebam? După atâtea provocări, antrenamente, cărat echipament, reglat bicicletă, doar această pace care mă împresoară.
M-am îndreptat clătinându-mă spre butoiul mare plin cu apa rece şi tulbure precum cea a unui râu ajuns în câmpie. M-am descălţat şi mi-am înecat picioarele în recipientul de plastic, apa îmi atingea marginea şortului. Nu simţeam nimic. Am rămas o vreme, apoi m-am aşezat pe o bancă. Mi-era sete şi nu puteam să beau. Nu eram ameţit, ci doar epuizat. Nu mai voiam să mă mişc, ci doar să rămân suspendat în acea pace pe care am găsit-o la linia de sosire a cursei de Ironman.M-am ridicat şi am plecat spre cortul medical. Sora mea mi-a sugerat să cer să mi se facă o perfuzie cu glucoză ca să scap de deshidratare. Mi s-a părut o idee bună, dar nu prea găseam loc în corturile medicale. Peisajul din jurul meu semăna cu o scenă din Lincoln. Oameni pe tărgi, medici, asistenţi şi zeci de concurenţi deshidrataţi. Fusese cald. Pentru că eram pe picioare, asistenţii şi medicii nu se prea grăbeau să mă bage în seamă. Până la urmă am reuşit să vorbesc cu un puşti de 20 de ani care făcea practică pe-acolo. Mi-a găsit un pat de campanie, m-a întins pe el şi mi-a luat tensiunea.
Era unşpe cu opt. Destul de bună. A fost de acord să-mi pună perfuzia. A venit şi o fată blondă care mi-a spus că e medic, l-a ajutat pe puşti şi iată-mă cu acul în mână. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat după o cursă de anduranţă. În jumătate de oră eram pe picioare. M-am dus pe jos la depozitul de biciclete, apoi, tot pe jos până la hotel. Puteam să comunic, am putut să mănânc. Cursa se sfârşise. Senzaţia de pace însă nu m-a părăsit nici acum la cinci zile de când am trecut linia de sosire. O senzaţie cu care nu ştiu ce să fac. De la primul antrenament de alergare din urmă cu şapte ani am visat la ziua când voi termina cursa curselor. Ajunsesem la final şi era linişte!