Îl vedeam cum i se contractă fibra. O pojghiţă de sudoare îi acoperea braţul. Ridica fânul şi-l aşeza printr-o mişcare amplă în vârful căpiţei. Era cald şi lumină. Era linişte. Mişcările lui se succedau ritmat ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o orchestră. Aceasta era partitura lui. Nu gâfâia. Îşi încreţea doar faţa într-un rictus ce aducea cu un zâmbet forţat în momentul în care ridica furca plină de fân. Aveam 11 ani, el se apropia de 60 şi mă întrebam de unde are atâta forţă. Nu avea burtă, nu avea kilograme în plus, doar fibră sub o piele întinsă şi aspră.
Viaţa bunicului meu era fizică. Începea la ora cinci dimineaţa şi se încheia la ora nouă seara când îşi scotea picioarele ca nişte rădăcini de stejar din ligheanul cu apă rece.
Se ştergea tacticos, apoi se întindea pe patul acoperit cu un cearceaf din cânepă şi adormea în câteva secunde. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de ceva, nu l-am auzit sforăind, nu s-a dus niciodată la doctor. A fost şapte ani prizonier în Siberia. A murit la 60 de ani din cauza unei tumori cerebrale ca urmare a unei lovituri la cap. Se răsturnase cu căruţa.
Plec spre Frankfurt şi datorită lui. Nevoia de a face ceva fizic, ceva greu, mă urmăreşte de la 11 ani, când nu-mi explicam cum rezistă o zi întreagă să cosească, să sape sau să strângă fânul. Nu înţelegeam cum poate ridica un sac cu tărâţe ca pe o halbă de bere, nu înţelegeam de unde vine acea forţă, cum s-a format şi cum o păstrează. Toţi cei din jurul meu erau puternici.
Eu eram băiatul firav de la oraş venit la bunici să se odihnească. Toţi ceilalţi aveau treabă. Probabil că acel dans al forţei care mi-a înnobilat copilăria m-a făcut să ajung aici, la o săptămână distanţă de primul concurs de Ironman.Alerg de şapte ani şi, cumva, de la primul antrenament pentru maraton am simţit că am regăsit o cale pierdută undeva la sfârşitul adolescenţei. Mi-a plăcut mişcarea, mi-a plăcut alergarea, să joc fotbal, să înot, dar, la un moment dat, am renunţat. Acest moment a ţinut două decenii. Ani în care am muncit mult, m-am îngrăşat, am fumat, am băut alcool şi am stat pe scaun. Făceam lucuri importante. Atât de importante încât aproape mi-am ruinat sănătatea.
Cum spuneam, din iarna lui 2007, de la primul antrenament pentru maraton când încercam cu disperare să cobor sub 100 de kilograme am avut senzaţia că m-am regăsit, că în mine se află o sete adâncă de mişcare, de provocare fizică.
Am înţeles că pesimismul meu venea dintr-o adâncă frustrare provocată de lipsa mişcării. Atunci am aflat şi despre Ironman. Să înoţi patru kilometri, să dai la pedale 180 şi să alergi un maraton mi se părea o provocare sisifică. Pe lângă toate acestea, era vorba şi de echipament, de locul în care te poţi antrena pentru înot şi de costurile unei curse. Ironman nu e doar o provocare musculară, ci şi una de strategie şi logistică, multă logistică. Mai ales într-o ţară în care sunt cam 100 de oameni care au terminat o astfel de cursă.Acum, la zece zile distanţă de prima mea cursă de Ironman iau antibiotice şi îmi umplu urechea de trei ori pe zi cu alcool boricat. Înotul din lacul Buftea într-o cursă de triatlon mi-a adus o otită. După o suferinţă de trei zile, apar primele semne de vindecare.
M-am antrenat pentru Frankfurt, dar nimeni nu e sigur dacă va termina sau nu o astfel de cursă. E lungă şi se pot întâmpla multe pe parcurs. E suficient un fir de nisip intrat în ochi şi totul poate fi dat peste cap. Dar, cumva, după şapte ani de antrenament, 12 maratoane şi două Half-Ironman, am ajuns aproape. Cu răbdare, voi reuşi să celebrez finalul în amintirea unei zile fierbinţi de vară în care mă minunam de forţa fizică a bunicului meu.