Filmul a luat premiul Oscar, dar după ani, îmi dau seama cât de adevărată e povestea cu nefericirea celor trecuţi de această vârstă. E un moment în care pare că totul se prăbuşeşte în jur, în care viitorul nu mai are niciun farmec, dispare purşi simplu, iar toată concentrarea e pe un prezent superficial şi nesigur.
E ca şi cum în interiorul nostru se produce o revelaţie în sens invers, realizăm că nu mai avem viitor.
Reacţia se întâmplă, dar oare această poveste e una adevărată?Mă încăpăţânez să nu cred în ea. Mă încăpăţânez să fac eforturi să fiu îndrăgostit şi după această vârstă. Mă lupt să am energie să o iau de la început, mă lupt să am entuziasm.
E adevărat că viitorul nu mai pare nemărginit, că mi-e teamă mai mult ca în trecut de boli sau de accidente, dar prefer să nu mă gândesc la ce e rău în jurul meu, ci numai la ce pot să fac pentru a merge mai departe.
Cred că după 40 de ani mulţi oameni încep să depună armele mai ales pentru faptul că sunt nemulţumiţi de viaţa lor.
Nu a ieşit cum au visat. Dar asta e problema cu visele - nu se împlinesc, iar măreţia la care ne aşteptăm în tinereţe nu e tocmai la fel.E ciudat că nici în şcoală şi nici acasă, cei din generaţia mea nu au fost învăţaţi cum să administreze amănuntele, cum să ne bucurăm de lucrurile mici care dau farmec vieţii. Împinşi mereu de la spate de un sistem bolnav am fost injectaţi cu propaganda comunistă care transmitea pe toate căile că viitorul va fi luminos.
Să mizăm numai pe viitor şi să nu fim atenţi la prezent. O formă de manipulare ale cărei efecte se observă astăzi. Pe lângă problemele noastre mai purtăm şi unele ale epocii în care am crescut şi am fost educaţi.